"Nabucco" la Teatrul de Operă din Bonn – când muzica salvează spectacolul

O critică a Premierei

Celebrul tenor Ioan Hotea, un prieten de suflet devotat, m-a anunțat cu bucurie că sunt invitatul lui la Teatrul de Operă din Bonn, unde a avut loc premiera Nabucco, în 3 octombrie, de sărbătoarea națională a Germaniei.

O dublă bucurie, să fiu invitatul maestrului și chiar la premieră.

Montarea recentă a operei Nabucco de Giuseppe Verdi la Teatrul de Operă din Bonn nu este o simplă reinterpretare modernistă, ci o veritabilă deconstrucție – o experiență suprarealistă care pendulează constant între provocare și absurd. Regizorul pare să fi mizat totul pe șoc vizual și mesaje politice insinuante, dar din fericire, forța muzicii verdiene – interpretată magistral – a reușit să țină spectacolul pe linia de plutire.

Un Babilon de idei… și simboluri woke

Scenografia a fost redusă la un minimalism agresiv, cu un fundal monocrom fragmentat de proiecții video aluzive, mesaje sociale și simboluri contemporane. Costumele au oscilat între uniforma revoluționarului de protest urban și stilul grotesc-absurdist: cel mai discutat moment fiind, fără îndoială, apariția Regelui Nabucco în… chiloți. O imagine care părea să ceară insistent interpretare, dar care a sfârșit prin a genera mai degrabă perplexitate decât revelație.

Această estetică "woke" – care în spectacolul de la Bonn pare să fi înlocuit orice încercare de coerență narativă – a avut momente de impact, dar adesea a părut impusă, forțată, ca și cum opera ar fi fost doar o scuză pentru o instalație performativă cu mesaje social-politice de actualitate.

Comparații controversate și simbolism forțat

Un alt element care a stârnit rumoare – dar și aplauze din partea unei părți a publicului – a fost introducerea explicită a unor paralele între Regele Nabucodonosor și lideri istorici precum Hitler, Stalin și Donald Trump. Regizorul austriac Schwab nu a ales întâmplător acești trei: toți reprezintă figuri ale autorității abuzive, dar cu o încărcătură simbolică diferită. Diferența esențială este că, în timp ce Nabucco parcurge un arc de transformare profund – își recunoaște greșelile și își face mea culpa –, Hitler și Stalin rămân blocați în negare, distrugere și orgoliu absolut. Donald Trump, deși diferit ca regim politic, este inserat aici ca reprezentant al unei noi forme de autoritarism – unul democratic ales, carismatic, dar incapabil de autocritică. Schwab ocolește lideri ca Putin sau Kim Jong-un tocmai pentru că sunt figuri externe, ușor de condamnat: Trump, în schimb, lovește mai aproape de casa publicului occidental. Astfel, alegerea devine mai degrabă un avertisment subtil decât o lecție istorică: autoritarismul nu aparține doar trecutului sau altora, ci poate exista și în forme noi, "civilizate", chiar și astăzi.

Muzica – ancora emoțională și salvarea spectacolului

Dincolo de toate aceste alegeri regizorale radicale, ceea ce a făcut spectacolul nu doar suportabil, ci de multe ori captivant, a fost prestația muzicală excepțională a ansamblului artistic. Orchestra Teatrului de Operă din Bonn, sub bagheta unui dirijor care a înțeles perfect lirismul și dramatismul partiturii verdiene, a oferit o interpretare vibrantă, dinamică, impecabil echilibrată.

Baritonul în rolul lui Nabucco a fost o prezență vocală impunătoare, cu un timbru cald și puternic, capabil să transmită nebunia, regretele și redempțiunea personajului, în ciuda ținutei discutabile.

Ioan Hotea l-a interpretat pe Ismaele în mod magistral și a contribuit decisiv la creșterea calității întregului spectacol.

Vocea sa de tenor – clară, luminoasă, cu un registru superior impecabil controlat – a adus un plus de lirism și intensitate emoțională fiecărui moment în care a apărut pe scenă. Hotea posedă nu doar o tehnică rafinată, ci și o inteligență muzicală care îl face să „gândească” fiecare frază, fiecare pauză, fiecare accent. A știut să construiască tensiune și vulnerabilitate în același timp, fără exagerări, fără artificii.

De altfel, numele lui, pronunțat cu greu de unii spectatori străini, a fost rostit cu entuziasm la final, în ropotele de aplauze. Un artist strălucit, cu un viitor mare și, poate, cu vocația de a deveni unul dintre tenores lirico-spinto de referință ai generației sale.

Abigaille, interpretată de Erica Grimaldi, o soprană extraordinară, cu un control tehnic admirabil, a impresionat prin forță și expresivitate.

Corul – atât de central în această operă – a fost revelator, mai ales în celebra arie „Va, pensiero”, care a reușit să smulgă ropote de aplauze și un moment de tăcere rară într-un spectacol altfel zgomotos în toate sensurile.

Opinie finală

Premiera Nabucco la Bonn este o montare care va stârni controverse și discuții. Pentru unii, poate părea o trădare a operei clasice în numele unui discurs artistic haotic și ideologic. Pentru alții, o încercare curajoasă de a forța granițele tradiției. Dar, indiferent de poziționare, este clar că singurul motiv pentru care această producție funcționează – sau, mai bine spus, supraviețuiește – este muzica. Vocea artiștilor, orchestra și puterea emoțională a compoziției verdiene au reușit să traverseze suprarealismul regiei și să atingă publicul.

Chiar și atunci când Regele este în chiloți.

(Dr. Dan Moraru)