6 august 1954. Trădați și împresurați, partizanii făgărășeni Gheorghe Șovăială și Gelu Novac sunt uciși în luptă cu trupele de Securitate, după o rezistență îndârjită care s-a întins pe durata a 2 zile / Duhul locului și vestea cea neagră. Mărturiile lui Ion Gavrilă Ogoranu

La 6 august 1954, cad în luptă cu trupele de Securitate, la Obreja, jud. Alba, partizanii anticomuniști Gheorghe Şovăială şi Gelu Novac, membri ai Grupului Carpatin Făgărăşean condus de Ion Gavrilă Ogoranu. 

Cei doi au fost trădaţi de un individ căruia îi ceruseră sprijinul şi au rezistat aproape două zile în luptă cu „Serviciul Bande” condus de colonelul Pavel Aranici – vorbim despre unul dintre cele mai criminale departamente ale Securităţii, alcătuit din brute lipsite de orice scrupule, unii dintre ei foşti combatanţi în forţele comuniste din Spania şi Franţa. 

Şovăială şi Novac au căzut după o noapte întreagă de luptă îndârjită, împresurați și aflându-se într-o zdrobitoare inferioritate numeric, dând piept cu un numeros dispozitiv al Securităţii şi Miliţiei. 

În veci pomenirea lor!

(Trupurile sparte de gloanțe ale partizanilor Gheorghe Șovăială și Gelu Novac / sursa: arhiva CNSAS)

În memoriile pe care le-a lăsat posterității (”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”), partizanul Ion Gavrilă Ogoranu a relatat și modul în care a auzit despre moartea celor doi frați de arme. Iată pasajele: 

”Mi se terminase pâinea, așa că am intrat într-un sat, ca să găsesc ceva de mâncare, dar am pierdut noaptea fără să mă aleg cu ceva. În seara următoare am încercat în alt sat, pare-se Veza, dar tot cu încercarea am rămas. Noroc că ziua am fript bureți în pădure. Seara am vrut să-mi continui drumul. Fiind flămând, începusem să mă resimt. Mai aveam o bucată de fagure și-l tot drămuiam să ajungă cât mai mult.

Se însera. Mergeam prin pădure când am dat de o biserică pustie. Era din bârne, cu ușa încuiată și bătută cu stinghii de lemn. Copăceii crescuseră până la înălțimea ferestrelor, și ele astupate. În vale se vedea o casă cu o fântână. Părea și ea pustie. Am dat, fără să vreau, peste Mănăstirea Cărbunari, din dreptul Blajului, cum aveam să aflu mult mai târziu. 

Am îngenuncheat în fața ușii bisericii și m-am rugat. Voiam să-mi iau ranița în spate, când, întorcându-mă, am zărit un moșneguț cu barbă albă ce răsărise ca din pământ în spatele meu, ca un duh al locului. M-am întrebat înfricoșat dacă nu era doar o închipuire.

– Liniștește-te, tinere, văd ce fel de om ești, te-am zărit rugându-te și am venit la tine. Anul trecut spre toamnă, au trecut pe-aici alți doi tineri ca dumneata. Au fost omorâți aproape de aici, la Obreja. 

Am tresărit gândindu-mă la Gelu Novac și la Gheorghe Șovăială, care au plecat în august, cu un an în urmă, la un prieten de-al lor din Târnave. M-am despărțit de bătrân, încă întrebându-mă dacă era vis sau realitate”. 

Veșnica lor pomenire!