Aurul care n-a avut nevoie de cianură

Ne-au tot spus că munții noștri poartă aur. Dar în 2024, România l-a găsit la Paris, nu la Roșia Montană. Și nici de cianură n-a fost nevoie.

A fost un an cu două vești bune legate de aur. Una a venit din instanță: am câștigat procesul cu Roșia Montană Gold Corporation, nu trebuie să plătim despăgubiri și, cel mai important, aurul rămâne acolo unde e. Cealaltă veste a venit de pe podiumul olimpic, unde sportivii noștri au reușit să aducă acasă aurul altfel decât suntem obișnuiți: prin muncă, ambiție și ore de antrenament care nu s-au văzut la televizor.

Două tipuri de aur, două feluri de victorii. Unul a fost apărat cu avocați. Celălalt, dobândit cu transpirație. Și în ambele cazuri, România a arătat că, atunci când chiar vrea, poate să-și apere ce are mai valoros. Fie că vorbim de zăcăminte, fie că vorbim de oameni.

Dar, odată cu medaliile, au ieșit la suprafață și poveștile din spate. Antrenamente în săli reci, echipamente vechi, lipsă de sprijin. Unii sportivi au ajuns la performanță nu datorită sistemului, ci în ciuda lui. Pentru că statul, ca de obicei, are mereu alte priorități. Tot timpul e altceva mai „urgent”, altceva mai „strategic”. Sportul? Rămâne pe planul doi. Chiar și atunci când vorbim despre o resursă olimpică.

Și înainte să vorbim despre unde e sportul românesc la un an după Jocurile Olimpice, poate ar fi bine să ne amintim cine sunt cei care au dus tricolorul pe podium.

Olimpicii de aur sunt: David Popovici (înot), Florin Enache și Andrei Cornea (canotaj, dublu vâsle masculin), Simona Radiș, Ioana Vrînceanu, Amalia Bereș, Adriana Adam, Maria Lehaci, Ancuța Bodnar, Roxana Anghel, Magda Rusu și Victoria Petreanu (canotaj, barca de 8+1 feminin). Argint: Radiș și Bodnar, Vrînceanu și Anghel, Cozmuc și van Groningen (toate la canotaj), Mihaela Cambei (haltere). Bronz: Popovici (100 m liber) și Ana Maria Bărbosu (gimnastică, sol). Pe locurile 4, 5 și mai jos – mulți alții, uitați după festivități, dar care au muncit la fel de mult.

După întoarcerea în țară, David Popovici a cerut condiții mai bune la bazinul Lia Manoliu, aflat în paragină. Elisabeta Lipă, șefa ANS și deputat în campanie, a zis că „nu e momentul pentru o analiză”. Nici măcar promisiunea n-a mai fost la modă în anul electoral. În schimb, și-a găsit timp să-și acorde un bonus de 162.000 de euro pentru ea, contabila și secretarul general. Popovici? A primit 140.000 de euro. Dar el n-a înotat prin fonduri publice.

Nu am nicio așteptare ca statul român să se scotocească prin visterie și să găsească brusc bani pentru sport. Dar mă uit cum tot felul de șmecheri, de firme abonate și de indivizi protejați scapă de orice responsabilitate. Iar noi, contribuabilii, rămânem cu peticelile. Și le plătim. Din taxe. Din impozite. Din tot ce strângem, ca să se ducă în goluri pe care nimeni nu le repară, dar toți le ascund. Cu vorbe, cu studii de fezabilitate și cu „nu e momentul pentru o analiză”.

Am putea lua bani din subvențiile de partid, care se duc pe cărți pe care nu le citește nimeni și pe contracte TV fără efect. Am putea recupera TVA-ul de la televiziunile datornice către stat (da, Realitatea, de tine zic). Am putea să-l întrebăm pe președinte dacă mai vrea să se mute pe Aviatorilor, și dacă nu, să vindem casa și să facem cu banii ăia câteva bazine. Poate chiar încălzite.

Dar poate că vina nu e doar a lor. Poate că e și a noastră, că ne-am obișnuit să credem că sportul e un lux. Că merită sprijinit doar dacă rămâne ceva de la alte domenii. Când, de fapt, sportul e esență. E sănătate. E educație. E coeziune socială.

Statisticile spun că doar 28% dintre copiii români între 11 și 15 ani fac măcar minimul recomandat de activitate fizică. Asta înseamnă că România devine, încet și sigur, o societate fragilă. Cu presiune pe sistemul de sănătate, cu oameni tot mai obosiți, cu generații care nu mai știu ce înseamnă mișcare. Și, mai grav, fără modele reale.

Iar modelele încă există. Doar că nu sunt băgate în seamă. Sportivii noștri de performanță sunt poate cei mai buni ambasadori ai României. Și-au reprezentat țara mai demn, mai eficient și mai curat decât mulți dintre cei cu pașaport diplomatic. Au dus steagul pe podium, când alții abia au dus dosarul la ședință.

România pare că funcționează după o formulă pe care nici acum nu o înțelegem cu adevărat. Avem oameni cu har, cu talent, cu voință. În medicină, în biologie, în muzică, în inginerie, în sport. Și cu toate astea, i-am lăsat să se descurce singuri. Le-am dat doar un nume. România. Un nume care, uneori, e singura resursă care îi ține legați de locul ăsta.

Au dus cu ei mândria și durerea de a avea un dar. Un dar care ridică țara asta de fiecare dată când ea însăși nu se poate ridica. O țară grăbită să uite ce are mai valoros tocmai atunci când cineva, în tăcere, o duce din nou la lumină.

Vă mulțumim, dragi sportivi, că ne-ați făcut să ne simțim, fie și pentru câteva clipe, o țară care merită. Și ne cerem scuze că o să rămâneți din nou singuri. Până la următoarea medalie.

Lucia-Maria Udrescu este economist, contabil & auditor financiar, doctor în contabilitate. Cetățean care nu stă deoparte.