"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Păstrarea memoriei victimelor regimului comunist nu este nicidecum un act de nostalgie de vreo coloratură politică sau alta, ci dimpotrivă, este o datorie civică mai ales pentru cunoscătorii fenomenului represiunii, dar nu numai.
Sâmbăta ce tocmai a trecut am avut onoarea de a participa pentru prima dată la cercetări arheologice destinate găsirii osemintelor a doi importanți partizani anticomuniști (chiar ultimii din minunații munți ai Apusenilor): Teodor și Avisalon Șușman. Participasem până acum, într-adevăr, la cercetări de tipul arheologiei forensice alături de colegii din Liga Studenţilor - LS IAŞI și de echipa de arheologi coordonată de domnul Gheorghe Petrov la Târgu Ocna în perioada 2020-2022, ocazie cu care am avut prilejul de a descoperi victime care au simțit din plin „binefacerile” unui regim ateu, impus de tancurile sovietice.
De data aceasta, însă, am avut de-a face cu un sentiment cu totul și cu totul deosebit. După o călătorie de 9 ore cu trenul și încă două ore cu mașina, la care s-a adăugat încă vreo jumătate de oră de mers pe jos pe urmele Șușmanilor și a partizanilor lor, am ajuns în cele din urmă la locul unde, în noaptea de 1 spre 2 februarie 1958, frații Teodor și Avisalon au pierit într-o șură înconjurată de trupele de Securitate (satul Traniș, comuna Valea Drăganului). Au murit arși de vii, în genunchi, rugându-se, după cum veți vedea într-una din pozele atașate mai jos, făcută de Securitate. O moarte eroică ce nu poate fi tăgăduită.
Imediat ajunși, profesorul Cornel Jurju a făcut o introducere emoționantă și cuprinzătoare a istoriei grupului de partizani din Răchițele, între care s-au remarcat, prin curaj și eroism, membrii familiei Șușman. În timpul orelor întregi în care zeci de voluntari au muncit în speranța găsirii osemintelor celor doi în zonele indicate de bătrânii locului, am conștientizat că ceea ce făceam era mai mult decât o căutare arheologică: era un infim gest de reparație morală nu numai pentru luptătorii ce au activat în Răchițele și împrejurimi, ci pentru toți partizanii care au luptat împotriva comunismului în cele 1196 de grupuri înarmate din munții României. Mulți dintre ei au pierit în confruntările cu trupele de Securitate, executați în munți sau în urma unor procese politice instrumentate, familiile lor și ale susținătorilor devenind, în mod inevitabil, victime ale represiunii. Am aprins, simbolic, o lumânare și pentru aceștia.
Pentru mine, frații Teodor și Avisalon Șușman nu au fost simpli anonimi ai istoriei, așa cum au dorit prigonitorii lor. Au fost tineri crescuți într-o familie care a înțeles la timp ce înseamnă demnitatea, onoarea, curajul de a spune „nu” regimului comunist ateu. Tatăl lor, Teodor Șușman senior, primar în Răchițele de mai multe ori, a fost modelul lor în acest sens. Ucis de Securitate în 1951, a lăsat în urmă o familie care a continuat rezistența în munții Vlădeasa, alături de alți țărani simpli, dar verticali, care au sfârșit în mod tragic.
Azi, când libertatea de a ne exprima opiniile reprezintă firescul lucrurilor (cel puțin teoretic), este necesar să ne amintim că ea a fost plătită cu vieți omenești. Teodor și Avisalon au fost doar doi dintre acei care au luptat pentru libertate până la capăt, dar ca ei au mai fost mulți. Colonelul Ion Uță, comandorul Petru Domășneanu, căpitanul Marin Țucă, locotenentul Toma Arnăuțoiu, Vasile Motrescu, Vladimir Macoveiciuc și mulți alții au luat calea munților. Îmi vin acum în minte cuvintele lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Spuneți, vă rog, oamenilor din țară că mai există un colţ din Regatul României care nu și-a plecat capul înaintea comuniştilor. Și, atâta timp cât ne vor sta capetele pe umeri, acest colţ de țară va fi liber. Spuneți-le să-şi păstreze încrederea că într-o zi toată România va fi liberă. Rugați-vă să vă ajute și să ne ajute Dumnezeu”.
Frații Șușman, asemeni celor menționați anterior, nu au cerut osanale, nici statui, nici străzi care să le poarte numele. Nu ne-au cerut nici să-i răzbunăm în vreun fel. Dar ne cer, în tăcere, să nu-i uităm.
