Execuția publică a Elenei Lasconi

Execuția publică a Elenei Lasconi ar trebui să ne pună pe gânduri. Din mai multe, întemeiate, motive:

– cine sunt gâzii, că Dominic Fritz este doar unul dintre ei; să nu uit: Fritz, acest cică agent german care se dă drept cică român, cu proprietate în Serbia (ce coincidență!) a finanțat aiurea tot felul de proiecte pseudo-artistice când Timișoara era Capitală culturală a Europei; despre dezmățul acesta nu îl întreabă, până acum, nimeni;

– progresismul, luat ca atare, este la o pagină distanță, fină, de orice altă formă de totalitarism, dar mai ales de comunism; cum se comportă băieții față de o femeie care i-a adus la procente importante, inclusiv în Parlament, este, da, o lecție pe viu de stalinism; neputința lor: nu o pot executa, legal vorbind;

– că vrem sau nu, Elena Lasconi, în orizontul terifiant al unui al doilea tur, cu CG, a fost alternativa cea mai onorabilă din tot ceea ce politica și serviciile ne puneau în față; nu mai amintesc de trauma unei mame care se vedea trădată de fiică, răstignită de tot felul de apostoli ai moralei închipuite, de tot felul de burtoși sfătoși;

– iarăși, că ne place sau nu, un partid altminteri face bine în cloaca zisă democratică a României de azi și mai ales a celei de mâine; problema este că nici cele 3-4 partidulețe ale lui Cioloș, nici varianta dârză a AUR, dar nici USR nu sunt ceea ce ne trebuie; zic să mai încercăm, tovarăși;

– ce mă supără personal, dincolo de faptul că mai nimeni, cavalerește, nu ia apărarea unei femei, este mulțumirea unui Nicușor Dan care, în fața dezastrului, își numără pentru a nu știu câta oară voturile fictive; de cel puțin unul a scăpat; să pierzi un partid și să te bucuri că băieții care te-au dat jos umilesc acum pe altcineva, astă da autism (scuze față de cei care au asemenea cazuri în familie, termenul fiind aici cvasi-metaforic!). 

Și așa progresul ne-a adus de unde am plecat. Ne înghițim, iarăși și iarăși, coada. Adică rămânem, ca societate, cu sau fără catedrale, în paradigma lui Eliade.

Doxa!