Am fugit în Japonia, fix când înflorește Sakura

Sau, cel puțin, așa am avut senzația că a fost în ultimele zile, petrecute la Muntele Athos, cu nasul în manuscrise, cărți vechi și documente, în miros de cireși și salcâmi, departe de intrigile și scandalurile acestei perioade, cu mulțumirea că am făcut ceva util, nu că pierd timpul în certuri inutile pe rețelele de socializare. Pentru că viața e prea scurtă ca să ne-o pierdem certându-ne între noi de dragul unor mitomani needucați, dar abili, care regurgitează poezia prescrisă de echipa de campanie, reprezentând interese multiple, dar niciodată ale noastre, ale oamenilor de rând.

Panicați-vă, speriați-vă, certați-vă, înjurați-vă până muriți de ciudă! - asta parcă ne îndeamnă cei care ne vor votul și agitatorii lor. Și după, îi vezi cum pupă icoane și vizitează locuri sfinte, sperând că ne păcălesc!

Oh, dacă ar fi pus ei mâna măcar o dată pe vreun volum din Filocalie sau ar fi văzut cum comentează Sfinții Părinți evenimentele politice, măcar ar fi văzut ce obligații au ei în calitate de creștini, în primul rând, și de administratori vremelnici ai treburilor lumești. Sau ar fi avut momente de pocăință autentică pentru greșelile lor, în fața noastră, a alegătorilor. Sau măcar momente de luciditate.

În lipsa semnalului la telefon, în liniștea chiliei sau a schitului, la malul mării, în bibliotecă, simți cel mai bine că viața ta poate să nu fie guvernată de ploaia meteoritică de informații neclare și știri sau de impulsul de a interveni fără rezultat în vreo dezbatere trecătoare.

Și că scăparea din această spirală a deznădejdii și păcatului, generalizate la nivel societal și promovate asiduu prin corupția și nefuncționalitatea din instituțiile publice, se poate face doar prin punerea piciorului în prag, doar prin tăierea lor din rădăcini.

Creștinii zilelor noastre s-au învățat (sau au fost învățați?) în mod eronat să nu supere, să nu deranjeze, să nu critice nedreptatea asupra altora, să nu mai sancționeze păcatul manifestat public, prin instituții. Că trebuie să își vadă doar de pătrățica lor privată.

Însă, Viețile Sfinților sunt pline de exemple de curaj în fața abuzurilor stăpânilor vremelnici, în politică, în armată, în spațiul public. Nu de lași!

Biserica îi pune la loc de cinste pe cei care nu au făcut compromisuri, nici cu păcatul, nici cu oamenii, nici cu puterea politică, și care s-au jertfit pentru alții, pentru credință și pentru Adevăr, indiferent de consecințe. Să avem curajul lor!

Asta ne și învață această perioadă: să nu fim lași! Să credem cu tărie, să nu cedăm, ca să putem ajunge la Înviere!

Și când apăsarea vremurilor pare mai grea, amintiți-vă cuvintele Mântuitorului: „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)