IF (predica pe scurt)

Prima duminică a lui noiembrie, a 22-a după Rusalii, descrisă ca fiind a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, deschide un orizont care ne poate induce în eroare. Sau arunca în deznădejde. Se cunosc detaliile vestimentare – porfiră și vison – ale înscenării materiale a bogăției, atunci și acum, oricum imateriale, adică ținând de banii care azi sunt și mâine nu. Ar fi suficient să le înlocuim, pentru a aduce în prezent parabola, cu marile mărci, cu gențile scumpe, fularele în carouri sau pantofii fabricantului exclusivist cu nume, evident, italian. La fel de bine, nu trebuie decât să ne uităm în jur, să înțelegem ceva mai profund dorința de a fi pe val, de a cumpăra cele mai noi aparate, dispozitive, într-un cuvânt angloromân: gadgeturi, majoritatea ajungând că umple în curând sertarele, boxele din pivniță, fără utilitate, cu firele pierdute, bateriile descărcate și codurile uitate. Mai cu seamă într-o societate a consumului frenetic, precum a noastră, decorul prosperității este ușor de montat. Oriunde și oricând. La nevoie, poate fi închiriat. Sunt suficiente sclipirile, luminile, muzica de fond, mașinile din curte. Așadar, nimic, dar chiar nimic nou sub soare.

Cum nici nouă, surprinzătoare cu adevărat, era și este sărăcia. Alături de foame, tristețe, abandon, dispreț, lehamite, scârbă, lacrimi uscate și mâini înghețate, ea generează, precum în tragedia antică, vaietul prelung al corului perdanților în plină întrupare a viului, a ceea ce ar fi putut fi șansa comună. Eclipsată de păcat, umanitatea are zone întinse de unde lipsesc bucuria, împlinirea, siguranța, confortul, pâinea. Tot în actualitate, am putea să îl întâlnim pe sărmanul Lazăr la gura de metrou, în parcarea supermarketului, dormind în gangurile din centru, între sediile de bănci și hotelurile somptuoase, pe băncile parcurilor. În final: la morga de unde nu se grăbește să îl ridice nimeni, să îl aducă acasă, adică acolo ar fi vrut să ajungă cândva, dar uitând între timp adresa. Unii dintre semenii noștri, deloc puțini, trăiesc în pragul, lângă gardul sau la geamul unei existențe inaccesibile. Ca și cum nu ar fi. Degradarea în trup și de multe ori în spirit a omului oferă, asemeni bogăției, spectacolului ei aparte: bubele, ulcerațiile, bonturile, gurile goale de dinți, ochii afundați și rătăciți, ca și când ar vedea, departe, oaza nesperată a unei supe calde sau a firimiturilor.

Cea mai mare democrație a lumii, moartea, îl pune pe bogat în fața altei realități. Care îl cutremură. Onest, Evanghelistul nu ne relatează, brodând moral, că ar fi dat semne de pocăință, că ar fi regretat, că ar fi cerut iertare. El îi cere, culmea ironiei, prin Avraam, lui Lazăr să îi picure ceva apă peste buzele înfierbântate. Asemeni celui care a primit diagnosticul de cancer terminal, nu se revoltă și nici nu comentează. Are, oricât de ciudat sună, demnitatea înțelegerii că își merită soarta. Cu atât mai tulburătoare grija lui pentru cei rămași în urmă, așteptând, fără să fie mereu conștienți, să treacă dincoace. Or, de aici, bogatul vede cel mai bine ce se poate face rău dincolo. De unde și insistența de a fi avertizați tocmai pentru a nu păți ca el. Ce ar fi însemnat, însă, dacă frații lui ar fi înțeles? Ar fi fost mai atenți, milostivi, empatici, ar fi încetat să mai râdă de infirmitățile altora, să mai colporteze calomnii, să se creadă câștigători, să își etaleze falsa putere și să adâncească pumnalul dorinței egoiste în pieptul neputinciosului? Ar fi gonit câinii și ar fi uns bubele? Cu o singură și esențială condiție: să urmeze legilor lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost în stare de așa ceva, dacă nu ar fi refuzat, dacă nu ar fi amânat, dacă nu s-ar fi făcut că nu văd și aud. Dacă. If.

Sus să avem inimile!