Doi mitropoliți (Bartolomeu & Daniel)

În urmă cu peste un deceniu și jumătate se consuma un act de noblețe din care avem în continuare ce învăța: de la politicieni la directori de opinie, de la dascăli la antreprenori. Mai ales într-un an super-electoral.

În ciuda faptului, legitim și canonic, că a candidat, pentru a folosi acest termen impropriu, la scaunul patriarhal, Mitropolitul Bartolomeu de fericită memorie nu se supără pe "contracandidatul" său câștigător, plecând în trombă la Cluj. Nu.

Din mâinile lui Bartolomeu, pe 30 septembrie 2007, Patriarhul Daniel primea însemnele autorității eclesiale. Fără rezervă și fără căutături în răspăr. Asta înseamnă să ai o succesiune de bărbați, nu de uzurpatori!

Despre cum s-a ajuns aici, readuc în memorie un text de anul trecut, valabil, firește, și azi, în chiar această zi:

ALEGEREA LUI DANIEL

ca al șaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe din România – nu obosesc să „deznaționalizez” parțial apartenența noastră la Adevăr și la ecumenicitatea acestuia! –, pe 12 septembrie 2007, adică fix acum 16 ani (între timp 17), am trăit-o la maximă intensitate. Dar să le iau pe rând.

Moartea trasă de păr, în ciuda vârstei, a Patriarhului Teoctist care s-a dus „ca un miel la înjunghiere” – detalii pot da un Vincențiu sau un Serafim – a surprins suflarea noastră precum, dacă ar fi să fac comparații istorice, moartea Reginei Elisabeta a II-a, adică a unei muritoare care părea a fi emoțional și în mințile multora nemuritoare. După o cutumă orală, ca să zic așa, adică „tradițional”, Mitropolitul Moldovei, în litera înțelegerii de după Unirea din 1859, asigură automat Locotenența. Nu, nu faptul că urmează de la sine, un fapt care, repet, nu-i deloc deloc statutat etern ca atare în ciuda precedențelor. Practic, oricare episcop, indiferent de treaptă, ca să nu mai spun, în cazul ideal, de laici, acei viri probati, ar putea și ar trebui să candideze, monopolul episcopal la conducerea Bisericii nefiind nici el de jure divino. Firește, ținem cont de practica, de uzanța și de mentalitatea comunitară, dar când vine vorba despre „organele” de conducere, acestea nu ar trebui să fie nici limitate și nici împiedicate de alte criterii precum vârsta sau diplomele, treptele harice sau abilitățile muzicale, de înclinații sau declinații. Singurul criteriu revelat, ancorat ca atare în Sfânta Scriptură, este cel antropologic. Adică, în ciuda genderismelor și aberațiilor, clericii Bisericii lui Hristos sunt bărbați. Desigur, în accepțiunea culturală a termenului, adică aplicându-se inclusiv celor care nu dau dovada bărbăției de gen și/sau a celei de caracter.

La acea oră tensionată din istoria noastră recentissimă, nu puțini se vor fi gândit la Mitropolitul Bartolomeu ca la un Patriarh intermediar, capabil să facă trecerea de la o epocă la alta. Onest vorbind, eu neîntreținând aici niciun cult memorial pe bază de proiecții sau închipuiri, mulți vedeau în eventuala lui candidatură și maniera prin care ambiția Mitropolitului Daniel ar fi putut și ar fi trebuit să primească, asemeni oricărui om botezat, o lecție de smerenie. Oricum, de la vlădică la opincă, mai toți ne fofilăm de la ora aceasta de dirigenție a lui Dumnezeu, mai ales călugării ajunși vlădici, campioni în a da ascultări și a nu avea niciuna. Între cei doi, adică între Bartolomeu și Daniel, era o poveste încărcată, grea, plină de suspiciuni și de reproșuri, de insomnii și perspective sumbre. Cu riscul ca bărbații culturali să înțeleagă anapoda, pe dos la propriu, era precum iubirea transformată în ură dintre doi foști amanți dezamăgiți, așa cum vedem în literatura de dragoste, în poezie sau filme. Ceva autentic, dincolo de minte și de sentimente, fără a fi neapărat animalic sau instinctual. Nici măcar răzbunarea nu juca un rol central. Martor privilegiat al acestui capitol, simțeam pe pielea mea ce înseamnă de fapt inefabilul neînțelegerii, cât de profund poate fi dezacordul, cât de adânc poate fi împlântată în pământul inimii verticala destinată inițial să poarte flamura.

În 2007 eram încă în raporturi ceva mai distante față de iubitul meu părinte Bartolomeu. Contrar așteptărilor lui, nu am înghițit pe nemestecate povestea cu Mitropolia Clujului înființată taman a doua zi, în noiembrie 2005, după alegerea neinspirată de la Sibiu. Nu credeam și nu cred în continuare că trebuie să reacționezi prin modificarea principiilor atunci când nu iți iese pasența. Iarăși, ca să fiu bine înțeles, Bartolomeu nu râvnea la scaunul de Mitropolit al Ardealului, în ciuda legitimității sale, el fiind un om cu simțul realității și cu buletinul la el, adică deplin conștient de vârstă și de timpul rămas. Ceea ce a declanșat protestul fără precedent al ierarhilor ardeleni a fost alegerea cuiva peste capetele lor, demonstrând că, de fapt, sinodalitatea mitropolitană era/este golită de conținut real. Evident, la distanța timpului, sunt convins că dacă nu se făcea în acele condiții Mitropolia Clujului, nu se mai făcea niciodată. Și, da, sunt la fel e convins că existența ei este un plus, iar nu un minus pentru misiunea Bisericii într-o provincie istorică diferită de satrapismul fanariot sudic. Oricum, la acea oră eu gândeam că nu pot decât să aduc un serviciu de luciditate lui Bartolomeu, spunându-i că hainele regelui sunt croite după tipare greșite. Firește, ca în toiul oricărei lupte, am primit direct în față reacția Leului Ardealului care numai de un „dilematic” ca mine nu avea nevoie.

Între timp, ne-am recuperat lunile de înstrăinare și eram aproape la temperatura inițială. Așa se face că, în vara lui 2007, am avut și câteva dialoguri pe tema oportunității sau nu a candidaturii a deja între timp Mitropolitului Bartolomeu la scaunul patriarhal. Și de data aceasta, ca la Sibiu, omul știa bine ce și cât poate, în ciuda robusteții trupului și mai ales a minții. Tendința lui era să nu candideze tocmai pentru că nu dorea să fie văzut că dorește să își ia revanșa, el refuzând, în zilele de după căderea ceaușismului, atât tronul lăsat pentru moment vacant de Teoctist retras la Sinaia, cât și scaunul de la Iași, oricum vacant din ordinul Cabinetului 2. Nu făcuse „carieră” în toată viața lui, alta decât cea de om incomod, așa că, ajuns la Cluj, nu mai dorea să se mute în altă parte, să fie pion într-un joc mai mare. Cu toate că era dramaturg, nu avea deloc plăcerea intrigii, episodul cu Mitropolia Clujului fiind mai curând o procedură Deus ex machina propusă de alții și pe care el doar a îmbrățișat-o, nu a provocat-o. În plus, detestându-l sincer pe Daniel, nu dorea să îi fie util în nicio formă. Nu își bătea capul privind persoana lui, ci mai curând era îngrijorat, cum mi-a spus-o de câteva ori, cu argumente grave, insuportabil de grave, de viitorul uman al Bisericii noastre.

Cum putem citi din presa vremii, mulți îl vor încuraja să facă pasul, să candideze. Eu, inițial, tot contra. Nu îl vedeam acolo, măcar și prin prisma faptului că nu schimbi în bine un sistem în doar câțiva ani. În cel mai rău caz, dacă ajungea, eram de părerea că va certifica cu prestanța lui viesparul de pe numita acum euforic Colina Bucuriei. Nu era chiar nimic vesel în perspectiva unui Patriarhat de câțiva ani activi urmați eventual de alții de suferință la vârf, publică oricum, ocazie de speculații și hăhăieli dâmbovițene. La urma urmelor, îi tot aduceam aminte cu ironia de rigoare ce domina legătura noastră specială că nu este un Ioan Paul al II-lea român. Una peste alta, niciun folos, ci eventual o pagubă. În aceste condiții, legat de Patriarhie, credeam amândoi că era oportun să o lăsăm moartă, la propriu. Lămurirea lui interioară nu era cu toate acestea acceptată, argumentele, chemările, cererile celor care îl doreau la București crescând. În „partida” opusă, pe Mitropolitul Daniel nu îl doreau decât ai lui, sinodalii, care își aranjau deja cărțile în așteptarea marii mutări. Moldovenii nu îl vedeau plecat pe energicul și harismaticul vlădic. Nici măcar mânăstirile și nici caprele dogmatice râioase. Unul era rugat să plece, altul nu era îndemnat să se care. Se configura la orizont, în cugetul meu cel puțin, o neașteptată confruntare între două eclesiologii: una largă, pornind de jos în sus, și o alta la vârf, în cerc închis. Fără îndoială că a doua nu îmi plăcea și nu îmi place nici acum.

Între scrisori și delegații, telefoane și emailuri – da, Mitropolitul Bartolomeu învățase, asistat de minunatul Bogdan Ivanov, să se folosească de ultima tehnică, un plus ca să zic așa față de „contracandidat” –, reveneam la subiect. Nu ascund faptul că el era din ce în ce mai pe gânduri și eu din ce în ce mai enervat, chiar dacă nu știam ce este cu adevărat mai potrivit. Parcă ați fi fată mare!, îi spuneam cu năduf. Lumea Vă dorește și faceți nazuri. Da, nu sunteți convins și nu sunt nici eu, dar se pare că aceasta este voința măcar a unei părți tefere din Biserică!, forțam nota. Le-ați dat pe bună dreptate, în 1990, cu tifla lui Mazilu, Voican Voiculescu și mafioților ăia „anticomuniști” și nu ați acceptat ofertele lor necanonice și imorale, dar acum suntem în altă situație. Că ne place sau nu, putem ignora la urma urmelor vocea poporului lui Dumnezeu? Nu aveți cumva prea multă trufie, la concurență cu cea a lui Daniel? Cam în acești termeni se purta discuția între noi. În fine, chiar mai pe șleau decât atât... Bine, bine, băiete, răspundea el, mă duc și am în fața mea două variante: câștig și nu fac nimic sau pierd și consolidez cât mai pot Clujul. Nu este mai înțelept să stau de la început în banca mea? Mă uitam la el și nu avem pentru moment nicio replică. Bine, ziceați că ați primit un single malt? Dacă aș fi fost fumător, cred că aș fi aprins o țigară, el nefiind, ca fost tabacist, împotrivă. Dimpotrivă. Avea mereu în preajmă o scrumieră pentru musafirii de la masa lui.

Cum zilele treceau și presa specula în delir, tema revenea cu insistența unei pisici flămânde. Tocmai citeam cum câteva ziare din Occident relatau că în România, la vârful Bisericii majoritare, se anunța o luptă între tabăra „ecumenistă” și cea „tradiționalistă”, că eventuala candidatură a lui Bartolomeu ar arunca înapoi o societate oricum bulversată de tranziție, că etc. La nivel sinodal, discuțiile pe care le purtam eu erau însă mult mai liniștite, tendința de a nu provoca mișcări bruște predominând. Ce era în sufletul unora, cum își vedeau viitorul, mărirea sau decăderea, asta doar Dumnezeu știe. Cert este că, destul de repede, am început să gândesc și eu altfel, cumva dincolo de persoanele lui Daniel și Bartolomeu, transformate, ca să zic astfel, în personaje. Așadar, care este folosul pentru Biserică? Întrebarea mă sfredelea mai ales după ce un episcop cu antecedente securistice pe față sau despre care cel puțin așa se discuta și-a anunțat candidatura. Are alegerea Patriarhului nevoie de un iepure? Chiar este necesar un Vadim Tudor să câștige Iliescu precum, recent, Macron în fața lui Marie Le Pen sau Johannis în fața lui Dăncilă, în curând Ciucă în ciuda lui Ciolacu? Ne permitem în organismul nostru de credință, cu toate tarele ei trecute, prezente și viitoare, așa ceva? La ce folos demnitatea unuia ca Bartolomeu sau inteligența lui Daniel dacă intrăm de bună voie într-un asemenea joc? Suntem cretini sau idioți? Sau invers?

Să nu lungesc, precum tot în filme, într-o dimineață foarte devreme sună Mitropolitul Bartolomeu. Te-ai trezit? Nici nu m-am culcat! Atunci, te aștept să luăm micul dejun. Cu fața lui serioasă, cea de care se speriau mai ales cei care se știau cu musca pe căciulă, îmi spune că tinde din ce în ce mai mult să candideze. La care mă aud spunând: este o decizie rațională! De ce?, întrebă el tot serios și fără să își ascundă uimirea că mi-am schimbat gândul. Păi, cred că nu aveți încotro. Al șaselea Patriarh al Bisericii noastre are nevoie de un candidat pe măsură. Unul îl știm deja: Daniel. Celălalt este de formă, iepure cum zic ăștia în jargon de campanie. Atunci: cine poate candida împotriva lui Daniel dar cu un câștig major pentru Biserică? Eu! Asta zic: dacă luați majoritatea, foarte bine, dacă nu, chiar și mai bine! Orice ați face, avem nevoie de un Întâistătător legitim, nu emanat! Să ne ajute Dumnezeu! Ne-am îmbrățișat scurt. Restul cunoașteți de la știri.

La mulți ani, Preafericite!