18 septembrie 2000. Trecerea în Veșnicie a lui Constantin Aurel Dragodan („Magistrul”), titan al Rezistenței Anticomuniste și esențial poet al detenției / Despre Zarca Aiudului: ”Ceva fără cruce, sub negru blestem, / Cu sumbre celule, firide de gheață, / Cetatea tăcerii în care zăcem, / Departe-i de lume, departe-i de viață” / 22 de ani de pușcărie politică

Îmi amintesc că era în miezul unui însorit septembrie, în anul 2000, atunci când am primit vestea trecerii în eternitate a profesorului Aurel Constantin Dragodan, căruia camarazii de detenție îi spuneau, cu venerație, „Magistrul”. Spirit ascetic, un profund trăitor creștin, Dragodan executase neîntrerupt mai bine de 22 de ani de detenție. Când aderasem, în 1996, în Partidul „Pentru Patrie” (făcuse parte, în 1993, din grupul celor 13 veterani fondatori, reuniți în jurul comandantului Nistor Chioreanu, în casa brașoveanului Nicolae Purcărea), aveam 22 de ani și mă gândeam cu groază că acest om făcuse tot atâta pușcărie cât trăisem eu până atunci. 

Născut la 5 octombrie 1919 în Alexandria, Teleorman, Aurel Dragodan urmase liceul la Alexandria și Turnu-Măgurele, fiind student la Drept în București, în 1942, când a fost arestat de Siguranță. A fost unul din miile de tineri, mulți dintre ei elevi și studenți, a căror viață fusese distrusă de dictatura antonesciană, fiind aruncați în temnițe cu niște condamnări mult mai mari decât vârsta lor de atunci, pentru simpla activitate educațională în Frățiile de Cruce ori pentru deținerea unor cărți interzise.

Neeliberați după 23 august 1944 și preluați de autoritățile comuniste, unii dintre acești tineri aveau să iasă pe porțile închisorilor, îmbătrâniți, abia în 1964, odată cu grațierea generală a deținuților politici, adoptată de statul comunist doar la insistentele presiuni ale puterilor occidentale.

A fost condamnat într-un lot alături de doi camarazi din Constanța: Mircea Cătuneanu, mort în 1949 la Aiud, izolat într-o celulă și fără asistență medicală, prin infectarea rănilor căpătate în urma bătăilor cu parul administrate de torționari, și Nicolae Marinescu – mort în 1957, în urma refuzului de a i se acorda ajutor medical deși se confrunta cu o hemoragie puternică. 

Dragodan a trecut prin închisorile Jilava, Văcărești, Aiud, Alba-Iulia, Pitești, Caransebeș și Târgu-Ocna – aici contribuind, prin atitudinea lui demnă și prin proteste vehemente, la eșuarea „reeducării” inițiate de comuniști.

În 1959 a fost judecat din nou, pentru poeziile create și transmise clandestin, în general prin Morse, altor deținuți, primind încă o condmanare de 25 de ani. Practic toată tinerețea lui Aurel Dragodan fusese petrecută în întunericul bolgiilor Ministerului Afacerilor Interne (toate închisorile deveniseră unități militare ale MAI din 1948). 

Chiar și-așa, în 1964 se remarcase ca unul dintre cei care refuzaseră reeducarea, preferând să putrezească în Zarka Aiudului, decât să-și renege convingerile. 

Apropiat al lui Valeriu Gafencu, Dragodan s-a dovedit un valoros poet, sublimând suferința claustrării în sute de poezii de o inestimabilă valoare. Memorate în grele condiții (deținuții politici nu aveau dreptul la nici o foaie de hîrtie sau capăt de creion), ele au circulat din gură în gură sau prin alfabetul Morse bătut în zid sau în țevi, întărind moralul a mii și mii de nefericiți supuși exterminării. Poeziile lui Dragodan constituie o adevărată cronică în versuri a celui mai cumplit univers concentraționar din întreaga Europă ocupată de sovietici. 

Iată cum și-l aminteau colegii de detenție: 

„Dragodan este un om simplu, modest, sincer şi bun. Nu aţi auzit de acest poet, căci a crescut la Aiud şi tot acolo a scris versuri de bună calitate. Despre poezia sa vă pot vorbi prietenii lui, dar şi securiştii. Dacă vreţi să-i cunoaşteţi o parte din operă, mergeţi la Tribunalul Militar din Bucureşti şi-o veţi afla la dosar. Căci Dragodan a fost condamnat pentru că l-a ‹văzut› pe Lenin trecând triumfător şi mulţumit de sine peste ţara plină de temniţe şi lagăre. Poezia lui nu este însă numai politică, ci și de substanță”. (Ioan Ianolide – ”Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 315)

„Celălalt deținut cu care am stat era student, tot din elita Frățiilor de Cruce; făcea și el închisoare din 1941. Se numea Aurel Dragodan, dar toată lumea îi spunea ”Magistrul”. Cu el am stat cel mai mult și am descoperit în el un poet de mare valoare, un alt exemplar strălucit al generației noaste. Născut în 1919, era student la Facultatea de Drept din București, când a fost arestat pentru activitate legionară și a primit 25 de ani, din care a făcut 23 fără întrerupere. Mi-aduc aminte frânturi din poemele sale, fiindcă tensiunea în care ne aflam în Zarcă slăbise considerabil puterea noastră de memorare: 

‹Și stăm, luminați de-un opaiț de gând / Pe talpa aceasta de iad, așteptând / Pe îngerul Domnului, alb, ca să dea / Pe-o latură piatra mormântului grea›.

 Aurel Dragodan credea în forța poeziei și compunea versuri ca ele să fie un memorial al durerii, arătând celor ce nu au trecut prin infernul temnițelor comuniste câte ceva din ce s-a suferit acolo: 

‹S-așternem în stihuri restriștele toate. / Neamul să le cunoască, să le-nvețe pe de rost. / Astfel, cu toții vom izbuti, poate, / S-arătăm lumii ceva din ce-a fost›.

Pentru el, Zarca a fost un mormânt pe care l-a descris magistral astfel:

‹Ceva fără cruce, sub negru blestem, / Cu sumbre celule, firide de gheață, / Cetatea tăcerii în care zăcem, / Departe-i de lume, departe-i de viață”.

Tot de la el am primit confirmarea celor spuse de tătucul Popovici în fabrică, despre moartea de martir a lui Mircea Cătuneanu, schingiuit oribil, ca și uciderea în același fel a lui Gheorghiță Cârciumaru și Petre Vila. Aurel Dragodan a imortalizat memoria acestor eroi într-un poem: ”Spovedania unui schingiut”, de care însă nu-mi aduc aminte. 

Am rămas legat pe viață de chipul senin al lui Aurel Dragodan, care a rămas și el în Zarcă până la ultima clipă, suportând cu o resemnare socratică și foamea și izolările”. (Puiu Năstase – ”Temerarii”, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, pp. 410-411).

După eliberare (1964) și-a luat licența în Filologie și a funcționat ca profesor de limbile franceză și engleză în orașul Videle, județul Teleorman. Iar după căderea regimului comunist s-a implicat activ în Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), alcătuind prima antologie, în mai multe volume, a poeziei din temnițele politice, sub titlul „Poeți după gratii”. 

A participat la reînființarea, în 1993, a Partidului „Totul pentru Țară”, (obligat de autorități să funcționeze doar sub titulatura „Pentru Patrie”), organizație în care a pus mult suflet, și a contribuit semnificativ la construirea sediului central al acestuia în București (actualul sediu al Fundației ”Ion Gavrilă Ogoranu”). 

Plecarea sa fulgerătoare la Domnul, la 18 septembrie 2000, când sediul din Strada Veseliei nr. 21 tocmai fusese pus în funcțiune, a căzut ca un trăznet pentru noi toți. Două zile mai târziu, alături de camarazi, parcurgeam într-un camion, lângă sicriul Magistrului, drumul către Cimitirul Sf. Vineri.

 „Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea”, i-am cântat, aducându-i ultimul salut, cu hotărârea de a nu lăsa să se risipească moștenirea istorică și culturală lăsată de el și de camarazii săi de suferință. 

Intenționăm ca, în curând, sub efigia lui Constantin Aurel Dragodan, să inaugurăm un cenaclu literar dedicat poeziei detenției, dar și creațiilor celor tineri închinate generației de la 1948 și năzuințelor sale stropite cu sânge. De asemenea, restituim în premieră probabil singura înregistrare video cu Aurel Dragodan, realizată în 1995, de inimosul Mircea Morărescu din Germania (Dobeln in Sachsen), și el fost deținut politic.