"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În urmă cu 85 ani, la 17 septembrie 1939, Rusia Sovietică în cooperare și cu asentimentul Germaniei Naziste atacă și sfârtecă Polonia. Invadarea și decuparea teritorială a Poloniei a fost parte a planurilor expansioniste și de împărțire a sferelor de influență în Europa convenite de rușii sovietici și de germanii naziști, conform abominabilului Pact Ribbentrop-Molotov.
Conform Președintelui Institutului Memoriei Naționale – l-am numit pe istoricul Karol Nawrocki –, la 17 septembrie 1939, Stalin și-a îndeplinit obligațiile față de Hitler potrivit protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Atacul Armatei Roșii a permis Germaniei lui Hitler să accelereze cucerirea și lichidarea totală a Poloniei. 17 septembrie 1939 a fost și rămâne un simbol al colaborării criminale dintre Hitler și Stalin împotriva popoarelor libere ale Europei.
Într-un articol despre Al Doilea Război Mondial, publicat în urmă cu câțiva ani, în paginile The National Interest (detalii AICI, versiunea în limba rusă fiind publicată și pe site-ul Kremlinului), dictatorul Putin a susținut că “dacă URSS nu ar fi ocupat jumătate din Polonia, milioane de oameni de diferite naționalități, inclusiv evrei care locuiau în apropiere de Brest și Grodno, Peremyshl, Lviv și Vilna, ar fi fost exterminați de către naziști și slugile lor locale, antisemiții și radical-naționaliștii”.
Înainte ca cei doi dicatori criminali, Vladimir Putin și Alexandr Lukașenko să repete aceleași narațiuni sau să mintă din nou, la fel ca în anii trecuți, cu privire la invazia sovietică a Poloniei la 17 septembrie 1939, merită să reamintim cauzele, cursul și consecințele acestui atac mișelesc asupra cetățenilor polonezi, indiferent de etnia lor.
În toamna anului 1939, Moscova a refuzat să accepte miile de evrei îndepărtați de trupele germane, poliție și SS dincolo de linia ocupaționistă de demarcație. Și evreii au cutreierat o vreme fâșia neutră. Diplomații sovietici au adus note de protest la ambasada Germaniei lui Hitler, cerând ca expulzarea persoanelor de naționalitate evreiască din zona de interes germană să fie oprită. URSS NU intenționa să-i protejeze, ci.... să-i returneze în Germania, rușii fiind foarte conștienți că, practic, dau “stâna de oi pe mâna lupului”, adică, URSS i-a trimis pe evrei la moarte sigură. În primăvara anului 1940, peste 60.000 de persoane – printre care aproximativ 1.600 de evrei – au fost predate Germaniei lui Hitler. Ar fi fost mult mai mulți, dacă Germania nu ar fi refuzat să-i primească.
Mulți evrei au fost uciși și în masacrul de la Katyn, inclusiv rabinul șef al armatei poloneze, Boruch Steinberg, și vicepreședintele orașului Lviv, Viktor Hayes. Majoritatea victimelor deportării care a avut loc în iunie 1940 (82%), totalizând aproximativ 78.000 de persoane, au fost evrei polonezi. Singura lor “vină” a fost că au vrut să se întoarcă în locurile natale, în partea aflându-se în Polonia ocupată de Germania. Câteva mii dintre ei au murit în exil. Evreii polonezi au murit de asemenea în lagărele sovietice din cauza malnutriției, a bolilor și a muncii istovitoare. Printre aceștia s-a aflat și rabinul Varșoviei, profesorul Moishe Shor.
Autoritățile sovietice au persecutat membrii partidelor și organizațiilor evreiești, considerate a priori “contrarevoluționare”. Prin urmare, numeroși sioniști, membri ai Bund, ai partidelor și organizațiilor Beitar au ajuns după gratiile închisorilor sovietice. Printre aceștia, Menachem Begin (viitor prim-ministru al Israelului), deputați ai Seimului Poloniei, Dr. Emil Sommerstein și Mauricius Leser.
Conform propagandei sovietice în varianta sa mai “ortodoxă”, Armata Roșie și-a început “campania de eliberare” cu scopul de a “arunca jugul latifundiarilor și capitaliștilor” și de a aduce cu baionetele “libertatea fraților ucraineni și bieloruși”. De fapt, pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov semnat la Moscova la 23 august 1939, Uniunea Sovietică, după ce a atacat Polonia la 17 septembrie, în calitate de aliat de facto al Germaniei naziste, a început războiul în acea zi și a anexat ulterior părți din Finlanda, statele baltice și o parte din România (Basarabia, nordul Bucovinei, Herța). Merită reamintit cât de cuprinzătoare au fost dispozițiile Pactului Hitler-Stalin – detalii AICI.
În afară de regiunile sud-estice și nord-estice ale Poloniei, anexate la URSS ca parte a republicilor sovietice marionete USS Belarusă și USS Ucraineană, în primăvara anului 1940, URSS a mai anexat părți din Finlanda. Lituania, Letonia și Estonia. Pe 28 iunie 1940 a avut loc ocuparea Basarabiei, Ținutului Herța și a nordului Bucovinei. În plus față de sloganul deja menționat al propagandei sovietice cu privire la “furnizarea de asistență frățească popoarelor înrobite” și “apărarea vieții și a proprietății”, ideea principală din centrul politicii de cucerire a noilor teritorii era “restaurarea justiției”, care fusese încălcată prin prevederile Tratatului de Pace de la Riga.
Tratatul de Pace de la Riga din 18 martie 1921 a împărțit teritoriile estice ale fostei Republici Polone, locuite de polonezi, evrei, dar în special de ucraineni și bieloruși, în două părți: una care a devenit parte a Poloniei (o bună parte a actualului vest al Ucrainei) și o alta care a fost anexată la URSS (și, formal, RSS Bieloruse și RSS Ucrainene).
Situația economică catastrofală rezultată în urma Primului Război Mondial și a războiului polono-bolșevic, declinul general al regiunii în comparație cu alte regiuni ale Poloniei, “foametea de pământ” și șomajul au condus la popularitatea mișcării de stânga, care proclama sloganuri radicale de restructurare a sistemului social, politic și economic. Greșelile Poloniei în sfera politicii naționale, inclusiv restricțiile în ceea ce privește oportunitățile educaționale pentru minoritățile naționale, precum accesul la studierea limbii materne, în special pentru ucraineni și beloruși, aspecte pe care istoricii și istoriografia poloneză, de altfel, nici nu le neagă, și, pe acest fundal, propagarea mitului propagandei bolșevice privind “fericirea” și “prosperitatea” sovietică de către agenții Kremlinului, a creat un sentiment de dezamăgire și decepție în rândul cetățenilor polonezi de naționalitate ucraineană, evreiască și bielorusă.
Nu a fost posibilă formarea unei platforme unificate la care toate minoritățile naționale să poată participa împreună la formarea statalității poloneze. Acesta este un fapt incontestabil, care își găsește confirmarea în lucrările istoriografiei poloneze. Pe de altă parte. propaganda sovietică, prin etalarea manifestărilor de ostilitate și lipsă de loialitate față de statul polonez din partea minorităților naționale, a omis participarea soldaților bieloruși, ucraineni și evrei ai armatei poloneze în luptele împotriva naziștilor. De altfel, rușii omit la fel de intenționat din vedere și lupta de rezistență antisovietică a ucrainenilor nord-bucovineni, sprijiniți de români. De ce ? Pentru că asta ar lovi direct în aparatul propagandistic de stat și ar demitiza minciunile rusești (detalii AICI).
Și atunci ce ar mai rămâne din miturile lor “eliberatoare” ?
Politica națională sovietică, după o scurtă perioadă de flirt și prefăcătorie de sprijin pentru aspirațiile culturale ale popoarelor non-rusești, a trecut la metode sângeroase, care au atins apogeul în timpul Marii Terori. Conform documentelor care au supraviețuit și datelor incomplete și actualizate constant ale Societății ruse “Memorial” (între timp, interzisă pe teritoriul Federației lui Putin), numai în timpul “operațiunii poloneze”, NKVD a ucis cel puțin 111.000 de persoane.
După atacul sovietic asupra Poloniei la 17 septembrie 1939, deportarea a devenit principala formă de represiune politică, alături de arestările arbitrare. Între 1939 și 1941 au existat în total patru valuri masive de deportare a civililor în URSS din teritoriile anexate. Dacă luăm în considerare toate categoriile de cetățeni polonezi reprimați, și anume cei arestați, deținuți în lagăre, prizonierii de război, cei condamnați de tribunale militare și alte organisme, conform celor mai prudente estimări, numărul persoanelor reprimate se ridică la aproximativ o jumătate de milion. Aceste cifre nu includ tinerii mobilizați cu forța în tot felul de structuri militarizate, la fabrici, persoanele recrutate în Armata Roșie, duse la muncă în diferite părți ale Uniunii Sovietice etc. Există încă date incomplete statistice privind mortalitatea în timpul perioadei de deportare, în colonii și lagăre de muncă. Determinarea numărului real de deportați rămâne o sarcină extraordinar de dificilă și continuă să suscite numeroase dispute.
Represiunea sovietică împotriva cetățenilor polonezi a culminat cu masacrul de la Katyn. Pe baza unei decizii a Politburo din 5 martie 1940, prizonierii de război din trei lagăre din Ostashkov, Kozielsk și Starobielsk au fost împușcați în ceafă. Cercetătorii sunt tot mai înclinați să creadă că autorii masacrului de la Katyn au acționat în conformitate cu principiile dezvoltate în timpul “Marii Terori”. Adesea, sentințele au fost executate de aceiași călăi în frunte cu Vasili Blokhin. Personalitatea sa i-a dezgustat până și pe ceilalți călăi sovietici. În mormintele de la Katyn zac cetățeni polonezi de diferite naționalități și religii, executați pentru loialitatea lor față de statul polonez. Cu toate acestea, represiunile sângeroase nu s-au încheiat cu aceasta. Alte crime au avut loc după atacul Germaniei naziste asupra fostului său aliat, Uniunea Sovietică, în iunie 1941.
Cetățenii polonezi se află în fruntea listei celor reprimați în teritoriile anexate de URSS ca urmare a acordurilor sovieto-germane. În ciuda faptului că majoritatea celor reprimați erau polonezi, NKVD-ul și lagărele sovietice erau pline și de ucraineni, bieloruși, ruși, evrei, lituanieni și reprezentanți ai altor naționalități. La fel ca în perioada represiunilor în masă, aceștia erau cel mai adesea acuzați de presupuse activități de spionaj, origini “nepotrivite”, lipsă de loialitate față de Uniunea Sovietică și alte asemenea considerate “infracțiuni” de ocupanții ruso-sovietici.
Paradoxal, comuniștii care au făcut parte din Partidul Comunist din Polonia și din filialele sale – Partidul Comunist din Ucraina de Vest și Belorusia de Vest – au fost, de asemenea, supuși represiunii. Este suficient să ne amintim doar de lista ucraineană de la Katyn, în care figurează numele poetului și prozatorului comunist Andrey Volitsa, precum și al multor comuniști obișnuiți. Majoritatea figurilor mișcărilor naționale ucrainene și belaruse, care simpatizau cu regimul sovietic și adesea îl susțineau activ, nu aveau nici cea mai mică idee despre regimul sovietic. Tot în această perioadă fusese ucis fostul deputat al Seimului Republicii Polone și unul dintre creatorii ortografiei bieloruse, Bronisław Tarashkevich.
În aceeași perioadă au fost uciși și poeții ucraineni, reprezentanți ai “renașterii împușcate”. Situația a fost similară în Belarusul sovietic. Contrar propagandei sovietice, după 17 septembrie 1939, NKVD a început o adevărată vânătoare nu numai de polonezi, ci și de reprezentanți ai tuturor celorlalte etnii.
Și în ciuda faptului că aceștia se aflau adesea într-o opoziție puternică față de autoritățile poloneze și se identificau cu ideea națională belarusă sau ucraineană, aceștia au fost reprimați și uciși de sovietici (detalii AICI). De exemplu, în listă ucraineană a Katynului sunt incluși numeroși membri ai partidelor politice ucrainene, deputați și senatori ai Seimului polonez din diverse legislaturi. În plus, o personalitate publică belarusă proeminentă ucisă a fost ex-prim-ministrul efemerei Republici Populare a Belarusului, Anton Lutskievich. Reprezentanții organizațiilor sociale și politice evreiești au fost și ei arestați, școlile care funcționau în cadrul comunităților religioase au fost închise, iar membrii clerului au fost reprimați.
Actualmente, dictatorul Putin încearcă să creeze o imagine evident falsă a unei Uniuni Sovietice ca stat care o dus politică antinazistă, pro-minoritară și, în același timp, pro-evreiască (în realitate, sub Stalin a domnit un antisemitism feroce în URSS, aspecte la care vom reveni într-un articol separat).
În plus, Rusia lui Stalin a persecutat și represat intelighenția și rezistența ucraineană care a luptat pentru o Ucraină independentă, nesovietică. În lumina acestor fapte bine cunoscute, teza conform căreia URSS a ocupat jumătate din Polonia pentru “a proteja” populația locală, pe ucrainenii majoritari din actualul vest al Ucrainei, pe belorușii majoritari în zonele vestice ale Belorusiei actuale, dar și populația evreiască - este mincinoasă și nu corespunde adevărului istoric. Cu atât mai mincinoase sunt aceste afirmații cu cât, respectivele populații nu i-au cerut niciodată lui Stalin să îi “elibereze” sau “protejeze”de așa-zișii ”burghezi”.
Tertipul bolșevico-revoluționar din Polonia a fost folosit de Stalin și în cazul anexării sovietice și ilegale a nordului Bucovinei, împreună cu Basarabia, peste un an de la consumarea evenimentelor poloneze. La fel ca în cazul Poloniei, Stalin a invocat faptul că ucrainenii nord-bucovineni majoritari trebuie “protejați”, “eliberați”, deși ei înșiși niciodată nu i-au cerut dictatorului de la Kremlin așa ceva.
În cazul anexării teritoriilor estice și sud-estice ale Ucrainei de azi, “argumentele” dictatorului Putin nu diferă foarte mult de “argumentele” de altădată ale criminalului Stalin: “protejarea” est-ucrainenilor vorbitori de limbă rusă (asta, deși peste 35-38 % din toată populația ucraineană, indiferent că vorbim de estul, sudul, nordul, centrul, vestul Ucrainei, folosește sau consideră limba rusă drept prima lor limbă de comunicare, ucraineana fiind a doua, sau cel puțin cunoscută la nivel de înțelegere).
În realitate, bilingvismul ruso-ucrainean din Ucraina, cauzat tot de ocupațiile rusești repetate, NU a fost și NU este considerat o problemă în Ucraina, de către ucrainenii vorbitori de rusă. Acest lucru a fost perfect valabil până la asalturile rusești din 2014, și printre est-ucrainenii vizați, ei fiind preponderent vorbitori de limbă rusă (amintim că Mariupolul ras de pe fața pământului de ruși era preponderent vorbitor de rusă). Aceștia nu au cerut niciodată “protecție” și “eliberare” de la Kremlin, nu s-au considerat așa-ziși “ruși/rusofoni”, ci ucraineni, și de asemenea NU au cerut ca limba rusă să fie limbă de stat în Ucraina, la fel ca limba ucraineană (dacă ei nu au apucat o Ucraină mai puțin rusificată, fiți siguri că și-o doresc pentru copiii și nepoții lor, exact ca și kazahii în Kazachstan). Nenumărații poeți, artiști, politicieni, sportivi, experți, actori, miliari, și chiar luptători și comandanți ucraineni vorbitori de limbă rusă din cadrul batalionului Azov, numit de ocupanții ruși drept simbol al “naționalismului” și “ucrainizării” – NU s-au plâns niciodată că cineva, vezi Doamne, le interzice să vorbească în rusă.
