Ortodoxia ca modă (despre situația de fapt)

După 1989, adică în urmă cu trei decenii, foști activiști ai Partidului Comunist Român, securiști, profesori de marxism-leninism și alții asemenea, bestiarul dictaturii fiind bogat în tipologii, au virat oportun către religie. Generic vorbind. 

Nu doar că din tovarăși am ajuns, peste noapte domni, precum din regim ceaușist, odată cu împușcarea cuplului respectiv, am devenit retoric democrație, dar din apostoli ai ateismului mulți au trecut prin reconversie, mimând convertirea, drept propovăduitori ai celor sfinte.

Să recunoaștem: alinierea planetelor nu putea fi una „mai” perfectă: curând, din informatori s-au ales, din păcate, purtători de Duh și din pramatii chipuri bune de pus în tronul arhieresc. Balul mascat al politicii s-a prelungit în spațiul credinței, frecvent confundate cu credulitatea.

Așa ceva s-a consumat însă la toate partidele, în toate breslele și în toate confesiunile. Să vedem inclusiv bârnele altora! La urma urmelor, nimeni nu a fost scutit de propria, caricaturala, „schimbare la față”. În esență, acesta este miezul tranziției, al pasajului, cu tot cu psihanaliza aferentă. 

Ceea ce însă, în primii ani post-decembriști, părea o căutare de sens, de direcție, oricât de scremută sau/și de cinstită, frecvent spectaculoasă, a ajuns în pragul clipei noastre un mod, chiar o modă: Ortodoxia ca sursă de legitimare și de bani, ca decor și pretext, ca spațiu, nu ca miez.

Conferințe la Ateneul Român sau la Palas-ul din Iași, cărți cu coperți lucrate și promovate pe măsură, rubrici permanente, la concurență cu serialul Dallas, bărbi și cuvinte trase de fir, pantomime și alte negrăite, dar cu atât mai eficiente: Ortodoxia este pentru unii „profesionaliști”, repet, o sursă, dar nu un izvor. 

Paralel curentului predicatorilor itineranți, unul mai altfel decât altul, școala noastră teologică a fost intimidată ierarhic și, mai grav, redusă la tăcere prin umplerea canalelor de gândire cu dejecțiile imposturii. În primul rând a celei, ușor de constatat, intelectuale. Măcar să fie virtuoși care nu știu să se exprime, dar...

Dacă, la început, îi aveam pe Părinții Cleopa, Galeriu sau Papacioc, am trecut, brusc spre brutal, la Puric și Ciomâzgă, iar mai nou suntem la Pimen Vlad sau Vasile Ioana și Constantin Necula. Firește, fiecare depune în felul său mărturie, dar toți, fără excepție, confirmă: Ortodoxia este o modă, un beneficiu. Asta se vede mai ales în cazul monahilor cu publicitate, cu agenții de smerenie. 

Spun acestea nu cu dispreț și cu atât mai puțin din invidie, mai ales că mă cunosc cu unii dintre ei, ci cu oarecare îngrijorare, chiar cu disperare: mai mult decât oricând, Ortodoxia noastră, în noianul de provocări, are nevoie de o limpezime înainte de toate teologică din care să decurgă cea sufletească, pastorală, culturală. Nu putem pune la infinit căruța înaintea boilor... Pardon!

Fără o teologie la propriu, adică fără o rigoare non-rigoristă, băltind în schimb în emoționalism și naționalism, livrând un Creștinism light și funny, riscăm să facem audiență, dar nu să întărim poporul lui Dumnezeu pe măsura întrebărilor, somațiilor, nedumeririlor și în general a dezorientării care devine moștenitoarea ambivalenței ca atribut al modernității. 

Din păcate, este mai mult decât tragic-sugestiv valul furibund anti-"intelectuali" pornit împotriva celor care, cu onestitate, au pus, poate prea inocent, problema bazelor ideologico-istorice a datei pascale, felul în care a gândi a fost, la propriu, văzut drept infracționalitate (pseudo)dogmatică. 

Scurtând, ce (îmi/ne) doresc cu toată sinceritatea: voci întemeiate, inclusiv printr-o formație solidă, ferme, clare, capabile să (ne) spună că nu suntem nici buricul pământului, nici măcar că suntem campionii credinței, că suntem, în schimb, cei care avortăm pe capete, care ne iubim patria până la fuga de/din ea, îngăduitori cu marea corupție, înfruptându-ne cotidian din cea aparent mică. 

În fine, avertismentul Mântuitorului rămâne valabil, dar contextualizat: falșii profeți nu ne vor spune în continuare decât ceea ce o să dorim să auzim și niciodată ceea ce nu dorim și nici nu ne place să auzim. Ortodoxia ajunge, cum spuneam, la modă. Un playlist tocmai bun de ascult în mașină sau la mitinguri electorale. Ceea ce nu este bine. Cât mai simplu spus. Un „Doamne (cu sau fără virgulă aici) ajută!” care nu ajută. 

Detox & Doxa!