Rugul Aprins

este cea mai scandaloasă anti-teologie. Adică dorul mistic manifestat în condiții istorice diverse, unele mai tembele decât altele, face din această "sărbătoare" ceva care nu se poate serba, ci eventual trăi. După Har, noroc sau conjunctură. Dar despre ce este, de fapt, vorba?

Dincolo de contextul românesc recent – Vasile Voiculescu, Daniil (Sandu) Tudor și mișcarea numită ca atare inclusiv de Securitate –, dar cu învățăminte mereu și arzător actuale, Rugul Aprins (referințele biblice sunt pe net la îndemână) este icoana, la propriu, a întâlnirii incendiare cu Dumnezeu prin Maica sa, dar nu numai. "Evenimentul" leagă nu doar Vechiul și Noul Testament, ci pe noi de sursă. Ne pune în priză.

Asemeni Schimbării la Față, nici Rugul Aprins nu se bazează pe vindecări, uimiri ale mulțimilor, ci pe Lumina/Flacăra credinței, adică pe ceea ce este mai intim, mai greu de transportat în exterior și explicat. Una peste alta, brutal formulat: un scurtcircuit de amploare, de vrednică memorie și cinstire.

”Cine este Aceasta, ca zorile de albă şi curată?

E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.

Stăpână Porfirogenetă şi Doamnă a dimineții,

Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii,

spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!

Ia-ne şi pre noi părtași ai sfântului munte Tabor.

Şi fă-Te şi nouă

umbră şi rouă,

Tu, adumbrirea de har,

să-şi afle firea

noastră înnoirea

dintru plămadă de har.

Ca să-Ţi strigăm cu toată făptura

într-o deplină închinăciune:

Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârșită rugăciune”.

Ce mai poți spune decât...