Nu pentru că ar conta (în fluxul nimicurilor care se spun sau se scriu)

dar vestea dispariției trupești, peste noapte la propriu, a lui Bogdan Budeș mă topește și mă sfarmă mai abitir decât canicula bucureșteană. Nu știu ce să spun ca să nu cad în ispita celui viu care se bucură, fără să își dea seama și cu atât mai puțin fără să recunoască, că a supraviețuit. Încă. 

Cu Bogdan am avut o prietenie legată în adolescența noastră de iubitori ai literelor, la Olimpiadele de Română (da, practicam sportul acesta!), la taberele de creație. Apoi, decenii, ne-am pierdut din vedere și ne-am regăsit aici, într-o rețea care zice, și chiar o face, socializează.

Eram înțeleși să ne revedem în toamnă, să merg cu fetele mele la o piesă tradusă/regizată de el. Schimbam gânduri, ne susțineam în frontul limpezimii, confruntați cu idioții utili ai unei societăți needucate. O să îmi lipsească atât de mult! Nu vreau să fiu patetic: am urât și urăsc amânările. Să nu te vezi când trebuie cu oameni pe care apoi îi regreți. Devii un cimitir viu. 

În fine, azi și peste șapte, patruzeci de zile, este vorba doar despre el.

Dumnezeu să îl odihnească!

PS La mulți ani, printre lacrimi, Radu Budeș!