"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În monumentala sa lucrare lăsată posterității – ”Închisoarea noastră cea de toate zilele” –, fostul deținut politic Ion Ioanid relatează, cu acuratețea cu care ne-a obișnuit, și procedurile aferente sosirii unui nou lot de osândiți în lagărul de exterminare de la Salcia. Pasajul e prezentat de pagina de Facebook ”Destine frânte în închisorile comuniste” și e grăitor pentru ceea ce de regulă numim banalitatea răului. În cele ce urmează vă prezentăm fragmentele amintite:
,,Când am acostat la locul de debarcare, se făcuse întuneric. Ajunsesem la Salcia, în Balta Brăilei.
Deodată, ca la o comandă, şi comandă a şi fost, s-a dezlănţuit un concert asurzitor de răcnete, ordine şi înjurături, însoţit de lătrat de câini. Abia când ne-am căţărat pe scara ce ne-a fost coborâtă de soldaţi şi am ajuns să privim peste bord, am realizat ce primire de zile mari ni se pregătise.
Împleticindu-ne în lanţurile care ne limitau lungimea pasului, am pornit zornăind pe cei doi dulapi alăturaţi (scânduri groase), întinşi între bordul bacului şi mal, în chip de punte. Aici ne aşteptau o sumedenie de gardieni, înarmaţi cu felinare şi ciomege cu care, pe lângă răcnete şi înjurături, ne îndemnau să ne aliniem în rânduri strânse de câte cinci sau şase inşi.
O dată toată lumea debarcată şi coloana formată, tot în urlete s-a dat comanda de pornire. Prin jurul nostru, în imediata apropiere, mişunau în susul şi în josul coloanei gardieni cu ciomegele într-o mână şi în cealaltă cu felinarele pe care le ridicau, din când în când, deasupra capului pentru a supraveghea mai bine alinierea rândurilor. Mai la distanţă, însoţindu-ne coloana şi înaintând o dată cu noi, mergea cordonul de ostaşi din batalioanele de intervenţie ale Securităţii, înarmaţi cu pistoale automate. Câţiva aduceau în lesă câini-lupi, care, aţâţaţi de zarva produsă, lătrau fără încetare.
Cred că nu am avut de mers mai mult de un kilometru. După câteva sute de metri de teren plat, am urcat şi coborât apoi un mal înalt de pământ, care nu era altceva decât faimosul dig, la ridicarea căruia munciseră şi muriseră atâţia deţinuţi în anii precedenţi. De pe dig se vedea, la alte câteva sute de metri, incinta lagărului, iluminată electric şi măturată de fasciculele luminoase ale reflectoarelor din prepeleacurile de pază.
Drumul, relativ scurt, a durat mult în ciuda zbieretelor şi ameninţărilor gardienilor. Slăbiciunea oamenilor, oboseala şi lanţurile care ne împiedicau şi ne răneau picioarele umflate erau motivele principale ale încetinelii cu care ne deplasam, pe lângă cel calculat de deţinuţi de a nu merge mai repede decât cel dintre noi care înainta cel mai greu. Unul dintre aceştia eram eu, care, deşi menţinut vioi de tensiunea momentului şi de curiozitatea în faţa necunoscutului, abia mă mai ţineam pe picioare.
Când, în sfârşit, târându-ne mai mult decât mergând, am intrat pe poarta lagărului, chinurile noastre erau departe de a se fi terminat. Singura uşurare de care am avut parte a fost tăierea lanţurilor. In rest, timp de câteva ore până târziu în noapte, am fost victimele obişnuite ale luării noastre în primire de o mână de ofiţeri secondaţi de gardieni, pe cât de zeloşi pe atât de obtuzi şi de certaţi cu număratul, cu cititul numelor proprii şi cu simţul organizării.
Ţinuţi la nesfârşit pe „platou”, terenul de adunare din mijlocul lagărului, am fost număraţi şi renumăraţi de mai multe ori, până ce le-a ieşit socoteala, şi apoi strigaţi după o listă nominală şi identificaţi. În cele din urmă, am fost repartizaţi în prima baracă de pe partea dreaptă, când intrai pe poarta lagărului. Fusese, de altfel, golită în aşteptarea noastră.
Toţi deţinuţii care se aflau în lagăr fuseseră închişi în barăcile lor şi supravegheaţi să nu ia contact cu noi. Era în virtutea acelei inexplicabile măsuri de carantină în care trebuia ţinut orice nou-venit, chiar dacă această izolare nu avea să dureze decât câteva ore, cum era cazul nostru. După ce că era stupidă, măsura mai era şi ineficace, deoarece, sub pretextul diferitelor servicii ce trebuiau îndeplinite, la bucătărie, la tăiatul lemnelor de foc, la adusul apei de la cişmea etc, un număr destul de mare din deţinuţii lagărului, dându-se drept membri ai echipelor de corvezi, au început să circule prin curte, căutându-şi printre noi prietenii şi cunoscuţii. Aşa m-a găsit şi pe mine Iosif Ripan, de care mă despărţisem la Timişoara. Ne-am bucurat de reîntâlnire, dar aceasta ne-a fost întreruptă de chemarea noastră, pe rând, la magazia de efecte pentru a ne preda aşa-zisul bagaj personal şi îmbrăcămintea civilă. Ni s-au dat haine de doc vărgate, cămăşi, izmene, obiele, bocanci şi bonetă. Din nou o operaţie de lungă durată, gardianul fiind supus la proba scrisului, nevoit să consemneze efectele preluate şi cele predate, pentru care trebuia să semnăm. A mai urmat, cu formalităţi similare, primirea „cazarmamentului”: pătură, cearşaf şi faţa de pernă. Paturile cazone, suprapuse, din baracă, erau dotate cu saltele şi perne umplute cu paie.
Eram atât de zdrobit de oboseală, nesomn şi, mai ales, de durerea din spate, încât mă deplasam ca prostit de la un loc la altul unde eram chemat, îndeplinind automat toate formalităţile de predare şi preluare, ce mi se cereau. Când în fine, am crezut că totul s-a terminat şi m-am trântit pe patul din baracă, n-am apucat să adorm. Afară, un gardian a început să bată toaca şi să strige cât îl ţinea gura: „Deşteptarea!”. Era ora 3.
În primul moment ne-am gândit că ordinul nu ne privea pe noi, cei proaspăt sosiţi cu bacul, care nici nu apucasem să dormim, ci numai pe deţinuţii mai vechi ai lagărului. Am fost însă repede lămuriţi de un gardian, care, din uşa barăcii, ne-a strigat să ieşim afară la spălat şi la cafea.
Chiar în faţa barăcii noastre se afla un jgheab de tablă cu o serie de robinete dispuse de-a lungul unei ţevi instalate deasupra lui. Gurile de apă erau mult prea puţine faţă de numărul oamenilor, care, pe deasupra, erau şi zoriţi în permanenţă, de răcnetele gardienilor, aşa că spălatul nu era nici el decât tot o formalitate, la care aveai dezavantajul de a putea renunţa.
Cafeaua, o apă neagră şi călâie, şi o bucată de pâine pe care le-am primit, le-am mâncat cum am apucat fiecare, fie aşezaţi pe paturi, fie în picioare, fie aşezaţi chiar în curte, pe jos.
Cu toată graba pe care căutau să o imprime gardienii programului, spălatul şi băutul cafelei cred că a durat mai bine de o oră pentru cei aproximativ o mie de deţinuţi, care formau efectivul lagărului.
A urmat un alt răcnet: „Încolonarea pe brigăzi!”
Deocamdată, în prima zi de lucru, lotul nostru, venit de la Aiud, forma o brigadă.
Fiecare brigadă avea câte un şef, zis brigadier, nume devenit odios de pe vremea lucrărilor de la Canal, unde în marea lor majoritate erau numiţi de administraţie, care îi recruta pe sprânceană dintre cei mai ticăloşi turnători sau chiar dintre criminalii de drept comun.
Intre timp, lucrurile se mai schimbaseră, brigadierii de la Salcia fiind propuşi de deţinuţi şi aprobaţi de administraţie. Postul era oricum ingrat, pentru că trebuia să dovedeşti totuşi că urmăreşti interesul administraţiei de a îndeplini norma şi că îndemni deţinuţii la muncă, dar atâta vreme cât brigadierul se punea de acord cu oamenii pentru a încerca să împace şi capra şi varza, lucrurile mergeau bine. Administraţia trebuia să-şi primească satisfacţia numai în măsura în care deţinuţii nu erau împinşi la muncă istovitoare''.
