Amintirea Monarhiei

și a perioadei interbelice, cu toate inconsecvențele și scandalurile ei, inclusiv cu acelea nerușinate pricinuite de Carol II, cel mai mizerabil om din scurta noastră istorie regală, a reprezentat un standard etic, valoros intrinsec, care a hrănit rezistența anticomunistă. Unii, deloc puțini, au adăugat la această ancoră din pământ pe cea sufletească din cer, ajungând, vorba lui Țuțea, să reziste pe cruce, atârnați, între Biserică și neamul lor.

La scară personală, mai toate exemplele și momentele frumoase, necrispate, pe cât de vesele pe atât de profunde, sunt la rândul lor elementele constituite ale unui standard etic de comportament, de gestionare a vieții, de rezistență la crize, de ieșire, pe brânci, din tristeți și recompuneri de sine din abandon. Madlena lui Proust sau nostalgia paradisului, știm mereu ceva mai frumos care, neputincios aparent, contrazice urâtul care ne agresează.

Duminică de Duminică sau ori de câte ori ne facem timp, Evanghelia lui Hristos funcționează ca standard, ca sursă a surselor, nu doar, precum o memorie externă, ca o Carte a Cărților. Ceea ce am auzit și am priceput din litera biblică se transformă în puterea de spirit a prezentului, dându-ne un fundament imposibil de închiriat sau de achiziționat gata metabolizat, indiferent de câte cursuri de dezvoltare personală absolvim.

Istoric, momentele de cotitură – în cazul multora dintre noi: Decembrie 1989, căderea simbolică, poate prea simbolică, a comunismului – sunt la rândul lor puncte de referință, standarde. Sub nivelul libertăților reale, nu doar a celor dorite, nu avem voie să revenim, să cedăm. Ne ținem de ceea ce știm și am probat, chiar dacă nu suntem mulțumiți, împliniți sau împăcați. Orice eșec personal al libertății este combustia unei libertăți „reușite” în viitor.

Cuplul începe cu „Da!”, cu confirmarea anticipată a unui parcurs despre care nu știe nimic, absolut nimic, dar care îl menține întru memoria începutului oricâte interdicții și refuzuri o brăzdează. „Da!” este standardul pe care uneori trebuie să îl corectăm cu o despărțire care însă nu îl va șterge din memorie, ci îl va întipări și mai mult, făcând din noi nu doar poligloți de limbă (română), vorba lui Nichita, dar și „poligami”, administratori de iubiri adormite.

Personal și colectiv, ne suntem unii altora, generațional și epocal, standarde. Prin contrast dramatic, ele ajung modele, precum pentru cei care, în munți și celule, mureau cu gândul la Coroană și la părinți. Ce standard, așadar, oferă România de azi celei de mâine, dintr-un timp despre care nu știm nimic, dar care cu siguranță, statistic, nu va fi simplu?

În plină mocirlă, cred că zilele acestea, fără niciun triumfalism, am reînceput să lucrăm la el, la standard, la minimum care permite maximum. Cum?! Prin consecvența dintre cuvânt și realitate, dintre ceea ce pretindem și ceea ce, ne place ori ba, nu am fost, dar putem deveni.

Doxa!