"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Într-una din iernile petrecute în munte, la începutul anilor ‘50, partizanii făgărășeni conduși de Ion Gavrilă Ogoranu au fost surprinși de un viscol îngrozitor, care nu doar că a făcut una cu pământul mulți dintre brazii aflați în imediata proximitate a bordeiului, dar i-a și îngropat pe luptători sub 4 metri de zăpadă. Vântul bătea cu peste 200 de kilometri pe oră – molizii se rupeau cu bețele de chibrit. Viscolul s-a potolit abia după trei zile, vântul continuând să sufle puternic, spulberând zăpada.
Secătuiți de puteri, rămași fără mâncare și îngropați sub zăpezi, partizanii s-au văzut prinși într-o capcană a stihiilor dezlănțuite. Pentru a supraviețui, își vor părăsi locația – aveau să depună niște eforturi supraomenești, luptându-se două zile cu nămeții și ajungând cu greu pe creasta măturată de vânturi, la un moment dat, Fileru aflându-se la doar un pas de moarte. Relatat de Ion Gavrilă Ogoranu în prețioasele sale memorii (”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”), episodul spune multe despre dârzenia și determinarea partizanilor făgărășeni. În cele ce urmează, Podul.ro vă prezintă fragmentele respective:
Furtuna
”Peste două zile furtuna a venit și la noi. A început cu un front de nori de ploaie, cu trăsnete, și s-a continuat cu un vânt de peste 200 de kilometri pe oră, cu frig și volbură de zăpadă. Am fost martori la cum se rup molizii ca bețele de chibrit. Făcuserăm greșeala să rezemăm bordeiul pe trunchiurile a trei brazi și-acum pereții trosneau ca o corabie pe furtună. Ne uitam cu groază la brazii din jur să nu se rupă și să cadă peste bordei, neluând în seamă zăpada, care, spulberată de vânt, ne îngropa.
Sub 4 metri de zăpadă
La început am încercat să o dăm la o parte cu lopeți improvizate, dar am renunțat repede, găsind o altă metodă: am luat ușa bordeiului, am așezat-o în față, ne urcam pe ea și îndesam, apoi o mutam mai departe și tot așa.
După trei zile, ninsoarea a contenit, dar vântul continua să bată năprasnic, spulberând zăpada. Mai aveam câte două coci coapte-n spuză, merinde pentru drum; trebuia să plecăm. Cu aceste merinde ne-am ridicat pe zidul de zăpadă de patru metri, cu hârzobii legați de picior, dar ne-am scufundat. Ne-am întors și, sacrificând o cămașă, am rupt-o în fâșii și ne-am îndesit plasa hârzobilor. Nici așa nu mergea.
O ușă către creasta măturată de vânturi
Am scos iar ușa și am ridicat-o pe zăpadă. Cu ușa se putea înainta ceva mai bine. Făceam un șanț adânc pe unde mergeam. Până seara abia de am făcut cam o sută de metri, apropiindu-ne de muchia crestei. Vântul bătea tot atât de puternic, spulberând zăpada care te orbea. Nu puteam sta în picioare nici toți patru ținându-ne unul de altul. Dacă sub muchie se întâmpla așa, ce putea să fie pe creastă?
Am coborât la bordei frânți de oboseală. Viscolul astupa poteca făcută de noi. Atunci am avut teama că vom muri de foame aici. Istoviți de lupta cu troienele, am dormit buștean, fără să mâncăm nimic.
”Ne-am făcut cruce și am plecat”
A doua zi, dis-de-dimineață, am reluat lupta cu zăpada reușind să facem poteca până în vârf. Mergea mai bine, aici zăpada era mai mică și vântul slăbise în intensitate. N-am mâncat nimic, din nou, toată ziua, cocile fiind destinate drumului. Vântul s-a oprit în ziua următoare. Am mâncat o cocă, ne-am făcut cruce și am plecat. (…)
Am ținut cât am putut să mergem numai pe muchia muntelui, îndată ce am început coborâșul spre muntele Țiganul. Un singur accident am avut pe drum. Fileru, care mergea în frunte, a călcat într-o crăpătură de stâncă și s-a prăvălit o dată cu zăpada de nu s-a mai văzut. S-a oprit pe un colț de stâncă, dar nu mai putea să urce. Am scos toate sforile ce le aveam, am înnădit și curelele de la pantaloni și am reușit să-l scoatem. Tremuram să nu se rupă sfoara”.
După nenumărate sforțări, partizanii vor reuși să se pună la adăpost și își vor procura alimente cu ajutorul oamenilor de legătură.
