Fantasmagoriile cabotinului de galerie

Propunerile prezidențiabilului aurit sunt efectiv năucitoare.  

Fie ele sunt extrase din puțul gândirii unor consilieri absolut incompetenți, fie din panoplia cea mai josnică a manipulării cetățeanului submediocru. Fie, din ambele. Adică, parafrazând ceea ce spunea Andrei Pleșu despre comunism, o atare narațiune este bună doar pentru a îmbuiba canaliile și pentru a păcăli proștii.

Primo, indiferent de ce aiureală scoate pe piața politică prezidențiabilul persona non grata, din postura de viitor Președinte - să ne ferească Dumnezeu ! - el NU poate să impună și să aplice nimic de factură guvernamentală.  

De ce ?

Pentru că România nu este o democrație prezidențială, ci efectiv una parlamentară. Nuanțele referitoare la semiprezidentialismul autohton țin de spații care fac deliciul apărării naționale și al diplomației. Altfel spus, șeful statului român nu are, practic, capacități dominante legislative și executive. Deci, nimic din cea ce promite nu poate pune în aplicare, decât dacă Parlamentul și Guvernul îi sunt total subordonate. Și, aici se termină povestea de adormit copiii, în ceea ce îl privește pe cabotinul spoit de la galerie.

Secundo, presupunând prin absurdul absurdului că o atare nenorocire trilaterală poleită s-ar produce (Președinție- Parlament-Guvern), nici măcar atunci poveștile cum că românii ar putea beneficia de imobile la preț de 35.000 de euro și că băncile nu ar mai percepe dobânzi, nu ar avea cum să devină vreodată realitate, într-un cadru obiectiv al libertății economice și economiei de piață.

Efectele socio-economice ar fi, altfel, evident, dezastruoase!  

Băncile private ar putea părăsi instantaneu țara, creditele ar îngheța, iar depozitele bancare ale populației ar fi retrase de depunători. Drept consecință, cashflow-ul ar seca, economia s-ar contracta, iar credibilitatea și bonitatea țării pe piețele financiare s-ar prăbuși. O atare mișcare ar însemna pur și simplu un dezastru de proporții epice, echivalent cu falimentul României.

Cât despre piața construcțiilor rezidențiale, presupunând că fantasmagorica propunere a avut în vedere prețul de achiziție al unui imobil de maximum 60 mp construiți, ar rezulta un preț de construcție de ... 600 de euro/mp. Ceea ce în condițiile actuale, o atare promisiune este o aberație eclatantă. Prețul pentru un metru pătrat construit nu are sub nicio formă cum să coboare sub un minim de 1000 de euro/mp.  

Așadar, tertio, plecând de la premisa statului intervenționist în economie, de sorginte profund național-socialistă, pe care, în subsidiar o asemenea propunere o incumbă, este clar că diferența dintre prețul de piață și cel propus va fi suportat de stat. Adică, de noi toți. Povara va fi suportată exact de cetățenii care, vezi doamne, ar beneficia de o asemenea reglementare.  

Mai mult, dezvoltatorii privați ar intra automat în faliment, neputând concura cu prețul pe metru pătrat construit subvenționat de stat, ceea ce ar disponibiliza previzibil sute de mii de persoane din domeniu. Un alt dezastru inimaginabil!

Combinate, cele două politici publice ar pune efectiv pe butuci economia națională.

Nu cred că are rost să mai continui...