"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Domășneanu, Petru (1902-1949). S-a născut la 24 septembrie 1902 în comuna Iablanița, județul Severin, în familia lui Petru și a Dragalinei Domășneanu (țărani înstăriți). În viitoarele anchete ale Securității, într-o declarație datată 25 mai 1949 (Dosarul P 0000153, vol. 1), Petru Domășneanu va preciza că a absolvit liceul la Caransebeș, în 1922, ulterior urmând cursurile Școlii Militare de Aeronautică, pe care a absolvit-o în 1924. Cu gradul de sublocotenent aviator, e repartizat la Centrul Aeronautic de Instrucție unde face practică în cadrul secției ce pregătea observatorii aerieni. În 1926 absolvă cu brio Școala de pilotaj din Tecuci.
În aceeași declarație, fără a intra în detalii, Domășneanu precizează că în perioada 1927-1928 a urmat ”o școală militară specială”, antrenându-se în permanență. Ulterior e detașat la Buzău pentru antrenament cu avioane de război. Devine un veritabil as al aviației române, instructor de zbor și testator al noilor avioane: ”În 1930 am fost numit instructor de zbor la observatorul aerian din Centrul Aeronautic de Instrucție și pilot asesor al avioanelor scoase din fabricile de avioane”.
”M-am avântat din nou, cu mai multă pasiune în zbor”
În același an va suferi un accident grav de avion, refacerea sa durând doi ani, până în 1932, ”când m-am avântat din nou, cu mai multă pasiune în zbor”. În 1935, Petru Domășneanu e trimis la pregătire în Polonia, unde rămâne trei luni, și apoi în Germania, fiind instruit fie pentru zborul de noapte, fie pentru pilotarea avioanelor de pasageri și fără motoare. Scrie și vorbește bine în limbile maghiară și franceză, deținând cunoștințe elementare de germană și italiană.
Vila de la Băile Herculane
În iunie 1938, la cererea sa, Petru Domășneanu e trecut în retragere cu gradul de locotenent-comandor de aviație, încadrat ca ”invalid cu procentajul de 100%”. Din documentele aflate în dosarele de la Securitate nu aflăm în ce consta infirmitatea, cert e că acesta nu avea să-l oprească, peste zece ani, să pună mâna pe armă și să devină partizan anticomunist. În momentul retragerii la vatră, a ridicat și o primă de asigurare în cuantum de 732.000 lei, sumă din care a cumpărat, la licitație publică, o vilă cochetă cu 7 pogoane de pământ situată în imediata proximitate a gării din Băile Herculane, unde s-a stabilit împreună cu soția, îndeletnicindu-se cu agricultura pentru următorii zece ani.
Obraz subțire și practicant al diverselor sporturi, Petru Domășneanu a amplasat în apropierea conacului un teren de tenis. Deși vila avea să fie rasă de pe fața pământului, de-a lungul deceniilor dispărându-i toate dependințele, chiar și astăzi mai pot fi văzute niște fâșii de ciment albăstriu, rătăcite printre căpițe și pruni încărcați cu rod, într-un peisaj de o frumusețe atemporală, fâșii care odinioară vor fi făcut parte din structura construită la marginea terenului de tenis (foto jos / sursa: Dan Nicorescu).
În a doua jumătate a anilor ‘40, conacul de la Băile Herculane avea să adăpostească, în repetate rânduri, întâlniri conspirative ale comandanților legionari din Banat (”Regionala Banat”), dar și ale diverșilor partizani, indiferent de culoarea politică a acestora (mai multe detalii în Filon Verca, ”Parașutați în România vândută”, Editura Marineasa, Timișoara, 2000).
Simpatiile legionare
În anchetele Securității, într-o declarație datată 31 mai 1949 (Dosarul P 0000153, vol. 1), Petru Domășneanu preciza următoarele: ”Am început să simpatizez cu legionarii din 1937, asistând la trecerea cortegiului funebru al lui Moța și Marin. Pe urmă am ascultat discursul ținut la Radio Dunărea (Radio Donau – n. n.) din Viena de fostul meu profesor de tactică generală – generalul Gheorghiu Ioan, membru al guvernului din exil de la Viena, condus de Horia Sima” (discursul a fost difuzat după 23 august 1944 – n.n.). A se nota că Domășneanu vorbește despre simpatiile sale legionare, el nefiind efectiv legionar până în 1947, când va deveni membru al Mișcării Legionare din clandestinitate.
1946. Primele turnătorii
În 1946, noile autorități comuniste încep să-l ia la ochi și să-l verifice pe Petru Domășneanu. O notă informativă (furnizată la 3 februarie 1946) susține că, fiind invitat la o nuntă din Iablanița, în ziua de 27 ianuarie, comandorul a strigat ”Trăiască Legiunea și Căpitanul!”. Același turnător informează faptul că, în preajma Crăciunului din 1945, Domășneanu i-a adunat pe studenții din comună, i-a anunțat că e legionar și i-a îndemnat să adere la Mișcare.
”Comandorul în retragere Domășneanu Petru este cunoscut ca un reacționar înfocat, dușman neîmpăcat al actualului regim democratic, făcând propagandă antisovietică și antidemocratică printre țăranii din sat”, precizează colaboratorul.
Domășnenii
O altă notă informativă (din septembrie 1946) punctează anti-comunismul întregii familii, avertizând cu privire la marea influență pe care Domășnenii o au printre țărani: ”Comandorul în retragere Domășneanu Petru din Băile Herculane este un înfocat anti-sovietic și anti-guvernamental. Susnumitul prin rudele sale Nicolae Domășneanu din Iablanița și Dumitru Domășneanu din Mehadia duce încontinuu o campanie printre săteni de a nu respecta întru nimic ordinele și directivele guvernului (e vorba despre Guvernul Groza – n. n.). (…) Datorită influenței Domășnenilor ce o au asupra țărănimii, ei sunt elemente periculoase regimului și operei de consolidare a Țării”. Sub nota de mai sus se atrage atenția că informațiile sunt ”neverificate”.
De altfel, un raport din 2 septembrie 1946 ne confirmă că, cel puțin la acea dată, autoritățile nu știau nimic sigur despre atitudinea și activitățile lui Petru Domășneanu, informațiile strânse de polițiști și jandarmi bătându-se cap în cap cu informațiile furnizate de turnători: ”Din verificările făcute de organele polițienești și ale jandarmeriei rezultă că dl. comandor în rezervă Domășneanu Petru e un adept devotat al PNȚ Maniu, dar până în prezent nu s-a manifestat cu nimic contra regimului”.
Primăvara lui 1947. Intrarea în Mișcarea Legionară
În viitoarele anchete ale Securității, într-o declarație datată 25 mai 1949 (Dosarul P 0000153 vol. 1), comandorul precizează că a devenit legionar abia în primăvara lui 1947, pentru intrarea în Mișcare fiind pregătit de legionarul Gheorghe Cristescu. În august 1947, Domășneanu va stabili o legătură cu Milos Gavrilă, și el legionar cu vechime, contactul datorându-i-se tot lui Cristescu. Important: Gavrilă e curierul grupării de partizani condusă de Spiru Blănaru.
Prima întâlnire cu Blănaru. Îndemnul lui Zaharia Marineasa
Prin intermediul curierului, comandorul se va întâlni pentru prima oară cu Blănaru, pe la sfârșitul lui decembrie 1947, undeva la marginea comunei Iablanița. Ulterior s-au deplasat împreună în casa din Iablanița a cumnatei lui Petru Domășneanu. Acolo, Blănaru a trimis după comandanții legionari Zaharia Marineasa și Ion Petchescu (aflați și ei în clandestinitate, mobili în zona Banatului), aceștia înfățișându-se în scurt timp, împreună cu Gheorghe Cristescu.
În locuință s-a desfășurat o ședință condusă de Blănaru, în cadrul căreia Marineasa a anunțat că, din informațiile pe care le deținea, colonelul Ion Uță (și el retras în munți) urma să treacă în curând la acțiuni violente împotriva regimului comunist. În această conjunctură, Marineasa a îndemnat organizația legionară la acțiune ”pentru a nu ne-o lua Uță înainte”. În aceeași ședință, Blănaru și Marineasa au propus organizarea mai multor legionari și simpatizanți din plasa Orșova, deopotrivă cu noi recrutări, idee la care Gheorghe Cristescu s-a opus, militând pentru o organizație redusă numeric: ”Puțini, dar buni!”
11 februarie 1948. Petru Domășneanu se alătură grupării Blănaru
În aceeași declarație, Petru Domășneanu precizează că data retragerii sale în pădure a fost 11 februarie 1948, când, călăuzit de curierul Milos Gavrilă, ajunge la gruparea condusă de Spiru Blănaru, care în acea perioadă își săpase două bordeie la hotarul comunei Teregova, în zona numită ”Cracul Șeii”. Cu privire la armamentul organizației, Domășneanu relatează următoarele: ”La sosirea în grup am avut asupra mea un pistol Beretta de calibrul 9 scurt cu 14 cartușe, după care Cristoi Nicolae mi-a dat o pușcă Z.B. cu 60 de cartușe. Grupul avea următorul armament: 2 mitraliere germane cu muniția respectivă, 6 pistoale mitralieră, 7 puști Z.B. și 9 pistoale de buzunar cu muniția respectivă; Fiecare membru avea dispoziția să își procure armamentul necesar înainte de a veni în grup”.
Cât despre motivația retragerii în pădure, comandorul va puncta, în repetate rânduri, în declarațiile din anchetă: ”Subsemnatul am fost determinat să intru în grupul condus de Spiru Blănaru datorită reformelor sociale făcute în RPR și nemulțumirii pe care am avut-o față de regimul actual”.
Cum a ajuns Spiru Blănaru în Basarabia. Și apoi la Rădăuți
Născut la 25 iunie 1919, în Crăiești, vechiul județ Tecuci, în familia lui Gheorghe și a Melaniei, Spiru Blănaru a avut doi frați – Ionel (va muri pe front, în Munții Tatra) și Vasile (care avea să devină inspector financiar, peste ani stabilindu-se la București). Rămas orfan de tată după Primul Război Mondial, Spiru a fost adoptat de mătușa Elisabeta și unchiul Dumitru Blănaru din comuna Briceva, Orhei (Basarabia). Acolo termină Spiru școala primară.
Potrivit unui raport al Secției Securității Statului Rădăuți (Dosarul I 1089184), datat 7 martie 1952 (așadar, la 3 ani după executarea partizanului, când securiștii încă îi sondau vechile contacte legionare), Spiru Blănaru apare în Rădăuți, în 1935, unde urmează cursurile Liceului Eudoxiu Hurmuzachi, în aceeași perioadă înscriindu-se în Mișcarea Legionară. În 1938 tânărul ajunge șeful Frăției de Cruce din cadrul liceului, iar în 1939 devine șeful Frățiilor de Cruce pe întregul județ.
Rănit pe front
În 1940 e admis la Facultatea de Drept de la Iași. În același an, în iulie, când URSS ocupă Basarabia, întreaga familie Blănaru se refugiază în Bucovina de sud, la Rădăuți. Potrivit unei note informative (furnizată de turnătorul cu numele conspirativ ”Octavian”), în toamna lui 1940, Spiru e încorporat în armată – va face parte din Regimentul 8 Vânători Cernăuți, Compania a IV-a mitralieră, participând la război cu gradul de caporal mitralior. În perioada 1943-1944, tânărul venea de pe front în permisie ca să-și dea examenele, refuzând să-și întrerupă studiile.
Aceeași notă consemnează rănirea lui Spiru în apropierea Odesei, cu puțin înaintea momentului 23 august, când a fost lovit în picior de o schijă de brandt.
O dezertare
Soldat fruntaș, dar momentan indisponibil pentru război, Spiru Blănaru e trimis la Școala de Ofițeri de Rezervă de la Lugoj, a cărei misiune era ca în timp de șase luni să instruiască ofițeri pentru front. Aici va forma un cerc de tineri cu vederi legionare, împreună cu Nicolae Târziu și Gheorghe Răducanu. Va dezerta pe la sfârșitul lui martie 1945, alături de Răducanu, după instalarea Guvernului Groza, îngroziți de spectrul trimiterii lor pe front împreună cu trupele rusești. Inițial, Spiru voia să plece în Moldova, însă, aflând că dispariția de la școala de ofițeri nu fusese raportată mai sus, s-a decis să rămână în Banat, o perioadă locuind în Caransebeș, unde a intrat în legătură cu legionarii din oraș.
La Domașnea
În contextul așteptării parașutării grupului condus de Iosif Găvăgină, în primăvara lui 1945, Spiru e trimis de Filon Verca (șeful legionarilor bănățeni) în zona Domașnea-Teregova, pentru a pregăti o rețea de susținere a parașutiștilor. În acest scop se va întâlni în repetate rânduri cu Nicolae Horescu din Domașnea, fost șef al legionarilor din plasa Teregova. În curând, tânărul o va lua de soție pe Maria, fiica mai mare a lui Horescu, iar la 28 iulie 1946 cuplul va avea un băiețel (Corneliu Martin Blănaru). Proaspăta familie rămâne în Domașnea. În 1946-1947, Spiru își definitivează facultatea, susținându-și ultimele examene. Licențiat în Drept, urmează, în 1947, stagiul de avocat la Iași.
Ascensiunea pe linie legionară
În perioada 1946-1948, sperând la declanșarea unui război între Vest și URSS, care să producă prăbușirea regimului comunist (scenariu susținut intens de propaganda anglo-americană), Spiru Blănaru e foarte activ în cadrul Mișcării Legionare din zona Banatului (”Regionala Banat”), pregătindu-se pentru viitoarea luptă din munți. În martie 1946, Filon Verca (șeful organizației legionare din județul Severin) i-a încredințat conducerea plasei Teregova. Verca va fi arestat la 3 august 1947, moment în care Spiru preia și conducerea organizației legionare din județul Severin, aceasta incluzând plasele Caransebeș, Teregova și Orșova. Decide șefii de garnizoane, strânge cotizațiile (pe care le trimite la centru, la Timișoara), face noi recrutări și se pregătește pentru ce e mai rău.
O vizită la Rădăuți. Notele turnătorului ”Octavian”
Nu va activa doar în Banat. În 1947, o notă informativă semnată de turnătorul cu numele conspirativ ”Octavian” (Dosarul I 1089184) îl semnalează pe Spiru Blănaru în Rădăuți, unde se întâlnește cu Aurel Gherase, șeful Frățiilor de Cruce din oraș. Potrivit informatorului, Spiru și Gherase au fost în legătură și înainte de ‘40, în anii pe care Blănaru îi petrecuse la Rădăuți, dar și în ‘45. Cât a rămas în Rădăuți, probabil câteva zile, Spiru a locuit pe strada Bogdan Vodă la nr. 49.
În codrii Petroșniței. Vizita lui Marineasa
În primăvara lui 1948, în contextul marilor valuri de arestări, Spiru și socrul său – Nicolae Horescu – vor alege să locuiască pe la sălașele din preajma Domașnei. După 15 mai 1948, Spiru pleacă din zona Domașnei și se retrage în pădurile Petroșniței, unde rămâne până în iunie alături de alți legionari fugari: Filon Verca (între timp evadat), Nicolae Cristoi, Ioan Brânzei, Nicu Bălănescu și Dragu Grozăvescu. Potrivit Gabrielei Bica (Enciclopedia regimului comunist volumul 1 / profilul lui Spiru Blănaru), în pădurile Petroșniței au fost vizitați o singură dată de Zaharia Marineasa, care a rămas cu ei doar o noapte.
După aceea are loc despărțirea de Verca (acesta plecând la Rugi, în județul Caraș), iar Spiru revine pe dealurile Domașnei, alături de socrul său și de alți domășneni.
La ”Cracul șeii”. Uciderea colaboraționistului Cornel Novac
În toamna lui 1948, gruparea condusă de Blănaru se află în zona numită ”Cracul Șeii”, la hotarul Teregovei, unde plănuiește să ierneze în cele două bordeie pregătite din timp. Când Spiru lipsea din tabără, Petru Domășneanu avea rolul de comandant al grupării. Paza se făcea în două schimburi pe timp de zi / două schimburi pe timp de noapte.
În noiembrie 1948, însoțit de Gheorghe Urdăreanu zis ”Tunariu”, Blănaru pleacă spre Domașnea cu scopul alimentării și al strângerii de informații, anunțându-și camarazii că va lipsi două-trei zile. Se va întoarce după cinci. În ultima sau penultima zi a absenței sale, în timp ce făcea de pază, partizanul Romulus Marițescu zis ”Fiert” l-a împușcat mortal pe teregoveanul Cornel Novac. Aflat la vânătoare cu alți doi localnici, Novac se apropiase de cele două bordeie. Probabil că nu ar fi sfârșit așa dacă nu s-ar fi aflat într-un vechi conflict cu Marițescu și întreaga familie a acestuia. De notat că băiatul lui Novac îl ucisese pe fratele lui ”Fiert” cu lovituri de cuțit. Mai mult, Cornel Novac era colaborator al Securității, angajându-se să-i dea prinși pe partizani, în special pe Romulus Marițescu, dușmanul său de moarte. Țintă a turnătoriilor lui Novac și ale altor colaboraționiști, familia lui Marițescu era persecutată în permanență de autorități. În aceste condiții, nu e deloc sigur că, dacă l-ar fi avut primul în cătarea armei, Novac nu ar fi încercat să-l lichideze pe Marițescu. Pe de altă parte, apropierea lui Novac (colaborator al Securității) de bordeie punea în primejdie întreaga grupare, existând riscul dezvăluirii locației.
Scindarea
Uciderea lui Cornel Novac duce organizația într-o nouă paradigmă. Abia revenit în tabără, Spiru Blănaru îi adună pe toți partizanii în fața bordeielor, în seara de 18 noiembrie 1948, unde le vorbește câteva minute. Represaliile fiind inevitabile, decide părăsirea zonei. Momentul e tensionat – plănuiau să-și petreacă iarna acolo, nu își pregătiseră adăposturi alternative. Blănaru le spune ortacilor că aceia care nu vor să îi mai asculte ordinele pot părăsi grupul. Fac un pas în față Petru Domășneanu, Ioan Brânzei, Dumitru, Nimu și Grozăvescu Dragoș. Toate aceste informații vor fi precizate de Domășneanu în viitoarele anchete de la Securitate.
Nedespărțită până atunci, gruparea se scindează în două, restul partizanilor rămânând alături de Spiru Blănaru. Totuși, dincolo de unele tensiuni, scindarea a fost decisă în primul rând din rațiuni de securitate și de asigurare a aprovizionării, mai puține guri fiind mai ușor de hrănit. Despărțirea efectivă a avut loc în seara de 24 noiembrie 1948, când grupul condus de Domășneanu a plecat spre zona comunei Lăpușnicel, unde Brânzei avea rude apropiate și se bazau pe ajutorul acestora. Cele două facțiuni urmau să colaboreze în funcție de evoluții și conjuncturi. De notat că, în gruparea Blănaru-Domășneanu nu au activat doar legionari și simpatizanți legionari (deși aceștia au fost majoritari), ci și țărani fără afiliere politică – bunăoară, Gheorghe Urdăreanu și Romulus Marițescu (pe care îi veți găsi și în strânse legături cu gruparea lui Ion Uță) nu aveau legături cu legionarismul.
Arestarea lui Petru Domășneanu
După scindarea din seara de 24 noiembrie 1948, facțiunea lui Domășneanu păstrează următorul armament: ”1 mitralieră germană defectă, 5 pistoale mitralieră cu muniția respectivă, 2 puști Z.B. cu câte 60 de cartușe și 5 pistoale de buzunar”. Domășneanu și ai săi au rămas o perioadă lungă în regiunea Lăpușnicelului, fiind ajutați cu hrană, îmbrăcăminte și informații de rudele lui Brânzei dar și de alți țărani de-ai locului.
Alături de câțiva ortaci, Spiru Blănaru și Nicolae Horescu își vor petrece Revelionului dintre ‘48 și ‘49 la sălașul lui Pușchiță zis ”Liber”. Femeile făcuseră un joc tradițional de prevestire a viitorului, punând diferite obiecte sub farfurii fără să știe locul în care va sta fiecare. Sub blidul lui Spiru se afla un glonț și iată că de glonț va avea parte.
În fatidica noapte de 7 spre 8 februarie 1949, în urma unei ample operațiuni ce vizează mai multe ținte din Banatul montan, printre care și lichidarea colonelului Ion Uță, autoritățile reușesc să-l captureze pe comandorul Petru Domășneanu în coliba lui Dumitru Bășulescu din comuna Valea Bolvașnița. În dimineața de 8 februarie, trădat și împresurat într-un sălaș din apropierea satului Borolvenii Noi, Uță moare în luptă cu trupele de Securitate, în timp ce acoperă, cu rafale de pistol-mitralieră, retragerea ortacilor.
La dosarul I 41003 (I 006472) vol. 2 (privindu-l pe Ion Uță) e atașată și Telegrama nr. 11 / 2737 din 8.02.1949, semnată de locotenent-colonelul Coloman Ambruș, pe atunci comandant al Securității Timișoara, documentul informând despre operațiunile abia finalizate. Prolific vânător și ucigaș de partizani, Coloman Ambruș raporta șefilor de la Direcția Generală a Securității Poporului București: ”În urma acțiunei informative dusă de noi în noaptea de 6-7 februarie, în noaptea de 7-8 februarie s-a trecut la două acțiuni concomitente care au avut următorul rezultat. În jurul comunei Valea Bolvașnița, au fost arestați legionarii fugiți și organizați în bandă:
1.Domășneanu Petre, fost comandor-aviator cu ultimul domiciliu în Băile Herculane, județul Severin, șeful unui grup de legionari fugiți și în legătură cu organizația legionară subversivă din Județul Severin.
2. Danilescu Gheorghe, plugar din comuna Valea Bolvașnița, jud. Severin, membru în organizația subversivă legionară și folosit de Domășneanu Petru ca curier și gazdă.
3. Bășulescu Dumitru, plugar din comuna Valea Bolvașnița, jud. Severin, membru în organizația subversivă legionară, folosit la fel, ca curier și gazdă.
S-a găsit următorul armament asupra comandorului Domășneanu Petre: ”una armă Z.B. cal. 7,92, una armă rusească Mosina Gan, una armă Manlicher, 7 cartușe de vânătoare cal. 16 mm, una armă de vânătoare cal. 16 mm, 62 cartușe Z.B. cal. 7,92, 10 cartușe pentru arma Mosina Gan, 2 cartușe pentru arma Manlicher, 2 ranițe militare, un sac de merinde.
Susnumiții au fost capturați fără să opună rezistență, fiind luați prin surprindere și ținuți sub foc. (…)
Totodată raportăm că în depistarea organizației subversive legionare în jud. Severin au fost reținuți un număr de 20 de membri în ziua de 7.02.1949 și acțiunea este în continuare pentru identificarea și ridicarea întregii organizații. Suntem în curs de a identifica locul unde se găsește banda de legionari fugiți de sub conducerea numitului Spiru Blănaru, urmând a raporta la timp orice noi constatări”.
Atacarea Postului de Jandarmi din Teregova
Începând cu primăvara lui 1948, în comuna Teregova se formase o grupare de rezistență coagulată în jurul notarului public Gheorghe Ionescu, vechi membru PNL. Cei mai mulți dintre membri erau țărani neafiliați politic. În noaptea de 12 spre 13 ianuarie, partizanii lui Blănaru se unesc cu oamenii lui Gheorghe Ionescu și atacă Postul de Jandarmi din centrul Teregovei, acesta fiind situat chiar în incinta Primăriei. Motivul a fost că doi partizani – Gheorghe Ionescu zis ”Ianosiga” și Moise Anculia zis ”Păsule” – căzuseră arestați și încă erau ținuți la post, urmând să ajungă curând în anchetele Securității, restul ortacilor temându-se că, supuși bătăilor și torturilor, ar putea trăda nume și secrete. Obiectivul loviturii a fost eliberarea celor doi.
Potrivit mărturiilor, atacul începe după ora 22.30. Blănaru trage rafale de mitralieră în timp ce ortacii aruncă grenade și deschid focul cu pistoale-automate. Jandarmii și paznicii o rup la fugă înspăimântați, unii sar pe ferestre. Cu armele la ochi, Iacob Cimpoca și Martin Copăceanu zis ”Rică” intră în postul de Miliție și-și eliberează camarazii. La atac au participat Blănaru, Gheorghe Ionescu, Petru Anculia, Iacob Cimpoca, Martin Copăceanu, Tudor Roșeț, Nicolae Ghimboașe, Pavel Stoichescu, Gheorghe Smultea, Ianaș Grozăvescu, Vasile Vălușescu și Ghiță Ungureanu.
A doua zi, la 14 ianuarie, figura se repetă în gara din Teregova – în ciuda faptului că localitatea e plină de trupe, avocatul Cornel Costescu fiind eliberat după ce partizanii îi dezarmează pe cei doi jandarmi care-l arestaseră. Costescu va rămâne ascuns până pe 5 martie 1949, când va fi din nou arestat și de data aceasta va ajunge în anchetele Securității Timișoara.
Represiunea se accentuează imediat după lovitura de la Postul de Jandarmi, când sunt arestate familiile teregovenilor ce fugiseră în pădure și li se sigilează locuințele. Perchezițiile și raidurile securistice se înmulțesc, turnătoria atinge cote paroxistice. Schimbând mai multe sălașe, Blănaru și oamenii săi sunt convinși, potrivit mărturiilor păstrate, că se apropie un moment hotărâtor.
Lupta de la Pietrele Albe
În ziua de 22 februarie, lucrurile se precipită iremediabil. Partizanii Romulus Marițescu, Martin Moatăr și Gheorghe Urdăreanu îi prind pe doi comuniști teregoveni, cunoscuți informatori ai Securității – Gheorghe Munteanu și Meilă Cherciu –, în timp ce aceștia se deplasau cu căruțele pe valea pârâului Teregova. Copilul lui Munteanu o rupe la fugă, reușind să alerteze compania din comună în jurul orei 13.45. Luptătorii n-ar fi răpit sau împușcat un copil, și-au asumat riscul ăsta. Duși la locația celorlalți ortaci, informatorii sunt executați în grabă, cel mai probabil de Romulus Marițescu. Între timp, trei companii ale Batalionului 5 Securitate (150-200 de militari) porniseră în urmărirea lor, având ordinul de a-i prinde vii sau morți.
După mai bine de două ore și jumătate, trupele reușesc să-i ajungă în punctul numit ”Pietrele Albe”, situat la aproximativ 8 kilometri Vest de comuna Teregova, la cota 1099. Securiștii au în față 30 de partizani: Spiru Blănaru, Gheorghe Ionescu, Vasile Vălușescu, Petru Anculia, Gheorghe Urdăreanu, Nicolae Horescu, Anișoara Horescu (cumnata lui Blănaru), Ion Caraiman, Gheorghe Smultea, Moise Anculia, Romulus Marițescu, Martin Copăceanu, Romulus Anculia, Iancu Ghimboașă, Gheorghe Ivănici zis ”Căsapu”, Iovan Berzescu, Ion Berzescu, Petre Berzescu, Ianăș Grozăvescu, Ilie Covaci, Ioan Stoichescu, Horia Smultea zis ”Crișu”, Nicolae Ghimboașă, Pavel Stoichescu, Tudor Roșeț, Iacob Cimpoca, Gheorghe Cristescu zis ”Galea”, Martin Moatăr, Vichente Pușchiță zis ”Mutașcu” și Petru Pușchiță zis ”Liber”.
Apărarea e organizată și coordonată de Spiru Blănaru. Când securiștii se revarsă prin vâlceaua ce duce la culmea numită ”Pietrele Albe”, în jurul orei 15.30, ortacii îi lasă să se apropie cam la 100-150 de metri și-apoi îi primesc cu rafale de mitralieră și pistoale-automate. De-a lungul următoarelor două ore, trupele de Securitate vor încerca diverse manevre de învăluire cu scopul de a le tăia calea spre pădure. Poziționați pe o culme ce domină zona, ortacii rezistă cu îndârjire și resping tentativele de împresurare, aruncând grenade și păstrând un tir intens. Mai mult, în jurul orei 17.00 cade rănit chiar comandantul efectivelor de Securitate, sublocotenentul Vasile Airoaei. În pofida acestui fapt, odată cu lăsarea întunericului, lațul se strânge din ce în ce mai mult. Schimburile de focuri continuă în noapte, partizanii izbutind totuși să răzbească în pădurea de fag. Alături de sublocotenentul Vasile Airoaiei, sunt răniți caporalii Ion Nedelcu și Spiridon Coman.
Mărturiile păstrate susțin că această retragere salvatoare a fost posibilă întrucât patru ortaci s-au sacrificat și s-au postat în ariergardă, acoperindu-și camarazii cu rafale de pistol-automat. Doi au murit – Petru Anculia zis ”Miloi” și Gheorghe Urdăreanu zis ”Tunariu” –, iar ceilalți doi – Gheorghe Smultea și Nicolae Ghimboașă – au căzut vii în mâinile securiștilor. Nu știm dacă Anculia, împușcat în tâmplă, și Urdăreanu, despre care informațiile spun că avea artera carotidă tăiată, au fost uciși sau au ales să se sinucidă pentru a nu fi capturați. Poate că nu vom afla niciodată împrejurările exacte.
Imediat după ciocnire, securiștii au scotocit sălașele și întregul masiv păduros până în zona satului Brebu Nou, unde au pierdut urma partizanilor. Consecințele încleștării de la ”Pietrele Albe” se vor dovedi fatidice: în cursul următoarelor două luni vor fi arestați sau împușcați toți membrii grupărilor Blănaru și Ionescu.
În ”Valea cu pești”. Și apoi la ”Târsătură”
După ciocnire, cei doi își împart combatanții în mai multe grupuri, cu toții fiind vânați și încercând să supraviețuiască în condiții de iarnă. În noaptea de 23 februarie 1949, Spiru se îndreaptă spre zona Feneșului, alături de Nicolae Horescu, Anișoara Horescu (cumanta), Iacob Cimpoca zis Râne, Ioan Berzescu zis ”Berda”, Petru Berzescu zis ”Păsule”, Petru Pușchiță zis ”Liber”, Vichente Pușchiță zis ”Mutașcu” și Ioan Caraiman zis ”Gașpar”. Pe drum aveau să li se alăture Martin Copăceanu zis ”Rică”, Romulus Marițescu zis ”Fiert” și Horia Smultea zis ”Crișu”. Destinația a fost sălașul feneșanului Ilie Ghinescu din locul numit ”Valea cu pești”. Printre cei întâlniți acolo se numără și socrul lui Caraiman, Nicanor Ponoran, care îi dezvăluie lui Spiru că Securitatea îl presează pentru a-i da prinși, dar le promite partizanilor că nu o va face. Ulterior, Spiru, Nicolae Horescu, Anișoara Horescu, Iacob Cimpoca, Ioan Berzescu și Ioan Caraiman s-au adăpostit într-un sălaș situat în locul numit ”Târsătură”, în zona satului Rusca, unde au rămas aproximativ două săptămâni.
Trădarea
Va urma trădarea. Comandamentul Unic Timiș (cu sediul la Caransebeș, structură care îi vâna pe partizanii bănățeni) află că în seara de 12 martie 1949, în jurul orei 20.00, Blănaru, Caraiman și alți ortaci urmau să coboare la sălașul lui Ioan Filip din Feneș pentru a se întâlni cu Ilie Ghinescu și Nicanor Ponoran în scopul aprovizionării. Trădătorii au fost chiar Ghinescu și Ponoran, ambii fiind prelucrați din timp. Luptătorii erau așteptați de Batalionul 5 Securitate.
La întâlnire au venit Spiru, Ioan Caraiman, Petru Berzescu și Iacob Cimpoca. În timp ce ultimii doi au rămas în spate, în desișuri, Spiru și Caraiman s-au apropiat de sălaș, după ce Ponoran le-a răspuns la parolă, ademenindu-i prin beznă. Securiștii au tras fără somație iar Spiru a fost rănit în picior. Și-a descărcat încărcătorul pistolului-mitralieră în direcția trupelor de Securitate și apoi a aruncat o grenadă, care însă nu a făcut explozie. A fost arestat. Într-o primă fază, Caraiman a deschis focul și a reușit să fugă, dar va fi împușcat mortal nu la mult după aceea, chiar în apropierea vechii sale gospodării din Feneș.
Lotul Blănaru-Domășneanu-Vernichescu
Spiru Blănaru va fi bătut și torturat abominabil în anchete, acest tratament fiindu-le alocat tuturor partizanilor. Prin cazne similare va trece și comandorul Petru Domășneanu. Anchetele lotului Blănaru-Domășneanu aveau să se prelungească până la mijlocul lunii iunie 1949. Spiru a trecut prin Securitățile Caransebeș, Timișoara și București, fiind supus unor interogatorii de o duritate extremă. Vorbim despre primul mare lot destinat partizanilor și judecat în cadrul unui proces-spectacol. Având în vedere gravitatea faptelor de care era acuzat, lipsit de orice circumstanță atenuantă, numele lui Spiru Blănaru se afla în fruntea listei inculpaților.
Alături de el, judecați de Tribunalul Militar au fost următorii: Domășneanu Petru, Aurel Vernichescu, Ioan Tănase, Gheorghe Popovici, Teodor Ungureanu, Gheorghe Smultea, Petre Pușchiță zis ”Liber”, Nicolae Ghimboașe zis ”Micluț”, Pușchiță zis ”Mutașcu”, Romulus Marițescu zis ”Fiert” și Gheorghe Luminosu. Rudelor partizanilor nu li s-a permis accesul în sala procesului.
Cu moartea pre moarte călcând
Prin Sentința nr. 1091/ 25 iunie 1949, Spiru e condamnat la moarte împreună cu Petru Domășneanu, Petru Pușchiță, Romulus Marițescu și Ioan Tănase. După ce le-au fost respinse recursurile și cererile de grațiere, au fost executați (conform Decretului nr. 1201/1949) la 16 iulie 1949, în perimetrul Poligonului de Tragere de la Pădurea Verde (Timișoara).
Potrivit unor mărturii ce aveau să răzbată prin zidurile penitenciarelor, deși nu știa că urma să fie scos în fața plutonului de execuție în acea noapte, Petre Domășneanu a fost năpădit de o presimțire neagră, a lovit cu pumnii în ușa celulei și le-a strigat caraliilor: ”Hai băieți, că-i vremea!”. Mărturiile susțin și că Domășneanu nu a murit în urma primei rafale a plutonului de execuție, motiv pentru care le-a strigat soldaților: ”Trageți, măi băieți și omorâți-mă odată, foc!”.
Cel mai probabil, trupurile lor sparte de gloanțe au fost aruncate într-o groapă comună, undeva la marginea cimitirului de pe Calea Lipovei (Timișoara), loc prin care astăzi trece o șosea.
Executarea lui Blănaru nu a pus capăt persecuțiilor la care i-au fost supuse rudele. În cursul nopții de 7 spre 8 octombrie 1949, întreaga familie Blănaru-Horescu (soția, copilul și bunicii, socrul și cumnata fiind încă fugari) a fost ridicată din Domașnea și deportată în Bărăgan. Cu același prilej a fost deportată și familia lui Romulus Marițescu din Teregova. Fiul lui Spiru – Corneliu Martin Blănaru, în vârstă de numai 3 ani la momentul deportării – a fost nevoit să își schimbe numele în ”Horescu”, fiind adoptat de bunica maternă, altminteri ar fi fost dat afară din toate școlile (cum de altfel s-a și întâmplat o perioadă).
În anii ce au urmat, din când în când, Maria Blănaru era întrebată de diverși indivizi (fie cu epoleți, fie aflați în siajul Securității) ce mai știe despre soțul ei, sugerându-i-se că acesta ar fi fost încă în viață (închis la Jilava sau trecut peste graniță). Era doar un mod prin care securiștii își băteau joc de durerea și neputințele victimelor, încercând să le controleze nu doar fricile și viețile, ci și speranțele.
În 2006, lui Spiru Blănaru i-a fost conferit post-mortem titlul de cetățean de onoare al Timișoarei. Numele partizanilor martiri Blănaru și Petru Domoșneanu au fost atribuite unor străzi din orașul de pe Bega.
Bibliografie
1. Interviu cu fostul partizan Nicolae Ciurică (arhiva personală).
2. Interviu Corneliu Horescu-Blănaru, fiul lui Spiru Blănaru (arhiva personală).
3. Răzvan Gheorghe, ”Nunta partizanului cu moartea. Mărturia lui Nicolae Ciurică despre rezistența armată anticomunistă din Munții Banatului și ai Mehedințiului”, Editura Ratio et Revelatio, 2024.
4. ”Bande, bandiți și eroi. Grupurile de rezistență și Securitatea (1948-1968). Documente”, Editura Enciclopedică, București, 2003.
5. ”Mișcarea de rezistență anticomunistă din România. Banatul montan. Mărturii”, volumele I-II, Universitatea Babeș-Bolyai, Institutul de Istorie Orală, Editura Argonaut, Cluj-Napoca.
6. Filon Verca, ”Parașutați în România vândută”, Editura Marineasa, Timișoara, 2000.
7. Doina Magheți, ”Spiru Blănaru – portret din fragmente salvate”, Editura Marineasa, Timișoara, 1998.
8. Atanasie Berzescu, ”Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din Munții Banatului”, Editura Marineasa, Timișoara, 1999.
9. Gabriela Bica, profilul lui Spiru Blănaru în ”România 1045-1989. Enciclopedia regimului comunist. Rezistență, opoziție, disidență. Dicționar biografic. Vol. I A-C”, volum coordonat de Flori Bălănescu, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului”, București, 2023.
10. Dosarul P 0000153, vol. 1 (CNSAS)
11. Dosarul I 1089184 (CNSAS)
12. Dosarul I 41003 (I 006472) vol. 2 (CNSAS)
