"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Cred că citesc romanele lui Stephen King de vreo 30 de ani, așa că i-am putut urmări evoluția de la „Rage” (publicată sub pseudonim în 1977) până la „Holly” (2023). În „Rage”, King ne spune povestea unui licean care se duce cu un pistol la școală și împușcă doi profesori, romanul caută cumva o justificare pentru aceste fapte în criza traversată de orice adolescent către maturitate (o temă favorită a lui King). În „Holly”, King ne spune povestea pandemiei COVID justificând toate măsurile guvernamentale, cei care refuză vaccinarea obligatorie (indiferent de motiv) sunt personaje negative, iar toți tâmpiții din roman sunt fani Trump. Nu este singurul roman al lui King în care susținătorii lui Trump sunt descriși ca tâmpiți, mai are câteva, dar nu asta mă interesează aici.
Nelămurirea mea este cum s-a produs saltul lui Stephen King de la o poziție total anti-sistem care justifică crima (liceul văzut ca școală de dresaj pentru adolescenți) până la un conformism pro-guvernamental de factură aproape irațională? (Asta în condițiile în care pro-vacciniștii ajunseseră la forme de delir, refuzau orice fel de discuție despre drepturile fundamentale ale omului sau despre posibilitatea ca vaccinurile să provoace efecte secundare grave; după ce s-a dovedit că într-adevăr unele vaccinuri provoacă efecte secundare și au fost retrase s-a făcut o mare liniște). Evoluția asta a lui Stephen King mi-a amintit de romanele lui George Călinescu scrise „pe linie” în perioada comunistă („Bietul Ioanide” sau „Scrinul Negru”) ca să nu mai vorbim de nuvelele pro-guvernamentale ale lui Petru Dumitriu („Vânătoare de lupi” și „Bedros din Bazargic”).
De fapt nu contează foarte mult detaliile practice ale saltului lui King în favoarea noului realism-socialist – ci faptul că acest salt s-a produs. Pentru cei mai tineri: realismul socialist a fost curentul artistic oficial folosit în fostul lagăr sovietic pentru a impune ideologia comunistă în întreaga societate; creația artistică era supusă unor reguli sancționate de partidul unic aflat la guvernare. Era ca în bancul ăla trist: nici la WC nu scăpai de Lenin.
„Arta angajată politic” a devenit o realitate în România ultimilor 20 de ani și este o formă de dresaj social. Să luăm exemplul celor două concerte Coldplay la care a fost invitat un manelist: la primul concert publicul a fluierat și huiduit, după o viguroasă reacție a cadrelor de nădejde din sistem în spațiul public, la al doilea concert publicul a aplaudat și dansat pe manele. O victorie totală a progresismului în doar două zile! Din păcate nu prea mai există jurnaliști de investigație care să nu fie controlați de sistem, dar pe bloguri (Zoso.ro, Mariciu.ro) mai găsești unele detalii care arată că de fapt aiureala cu „manele la Coldplay” a fost un aranjament de marketing. Aranjament de marketing care pe lângă bani a produs și o amplă dezbatere despre rasismul din societatea românească. (Ar merita o rememorare a procesului prin care se încearcă legitimarea manelelor în spațiul public românesc, transformarea unui gen muzical marginal într-o hârtie de turnesol care verifică conformismul oricărui cetățean față de noul realism socialist).
Nu e prima dată când se întâmplă asta, avem și exemplul recent al tinerei Erika Isac care s-a avântat plină de curaj în promovarea feminismului, asta după ce făcea play-back pe melodii alături de feministul Gheboasa cu versuri de factura „slap the bitch when you get the itch!” Din nou, nu mai avem jurnalism de investigație care să releve încrengăturile reale din spatele „artei angajate politic” care le este băgată pe gât consumatorilor pe banii lor. Cumva e amuzant să vezi cum scena muzicală românească revine la esența „Cântării României” cu o agendă politică bine fixată, cine nu cântă ce trebuie pur și simplu dispare.
Dacă aruncăm o privire spre lumea literară românească din ziua de azi nu avem cum să nu vedem aceleași manifestări ale noului realism socialist. Lumea literară este controlată de un sistem care în esență a feudalizat sistemul existent înainte de 1989. Mecanismele și rețelele scăpate de sub controlul Partidului Comunist Român au fost privatizate, dar în esență au rămas mufate la banii publici. Noii feudali din lumea literară românească s-au adaptat foarte rapid la noul realism socialist și l-au impus fără drept de apel (să ne amintim de scandalul cu premiul Mihai Eminescu de acum câțiva ani). În cinematografie avem aceeași poveste: bani publici pentru re-educarea poporului conform noilor percepte.
Mecanismul nu este nou: capturarea fluxurilor financiare publice și folosirea lor pentru impunerea unei agende politice unice prin intermediul „artei angajate”. Noul realism socialist a devenit unica formă de manifestare artistică cu funcție de dresaj social. La fel ca vechiul realism socialist de factură sovietică și noul realism socialist are pretenții de monopol, control total asupra producției și distribuției actului artistic, indiferent de forma lui. De fapt avem în față un gigantic mecanism de re-educare a societății, fără drept de apel sau posibilitate de alegere. La urma-urmei ține de libertatea de exprimare sau nivelul de conformism al fiecărui artist să aleagă dacă se înscrie în curentul dominant sau nu (Petru Dumitriu ne-a lăsat „Cronică de familie” după mizeria de „Vânătoare de lupi”, la fel și în cazul lui Stephen King avem „Carrie”, „Shining” sau „Christine” pe lângă mizeria de „Holly”). Problema în acest moment este lipsa unei reacții la controlul exercitat de noul realism socialist care practic a monopolizat piața culturală și a turat la maxim motoarele pentru impunerea unui despotism retoric unic.
