"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În esențialul volum ”Jurnal de prigoană” (Editura Venus, 1996, București), fostul deținut politic Gheorghe Stănescu relata o serie de istorisiri despre ororile lagărelor siberiene, acestea fiindu-i povestite, în iadul de la Jilava, de inginerul lon Bogdan, care trudise 9 ani în minele de cărbune de la Vorkuta. Revenit în România, fusese arestat și condamnat de Securitate în cadrul unui proces-mascaradă.
Vă prezentăm o serie de pasaje din Jurnalul lăsat posterității de mărturisitorul Gheorghe Stănescu:
”Camera 6-Reduit, având dimensiunile de 15x16 m, adăpostește acum vreo 80 de oameni pe cele două priciuri etajate pe fiecare latură lungă. Camera are o singură fereastră, cu oblon (se putea altfel?) pe partea opusă a ușii, vecină cu o tinetă metalică mare. Priciurile sunt acoperite cu niște saltele băturite şi cu niște pături subțiri, din cauza vechimii, de o curățenie îndoielnică.
La ”șerpărie”
Nu-mi vine să cred că aici au încăput peste 200 de oameni, când sub priciuri funcționa al treilea nivel de cazare, la «șerpărie», unde se sta pe cimentul gol, ca și pe spațiul de circulaţie între priciuri. Nou-veniţii primeau loc la șerpărie, lângă tinetă, şi numai pe măsură ce aveau loc mișcări ale deținuților spre închisori ori spre lagărele de muncă, cei rămași avansau pe priciuri, regulă ce se păstrase și acum.
Istorii din lagărele siberiene
Ocup un loc pe priciul de jos şi șansa face ca dincolo de mine să stea cel intrat în cameră înaintea mea, inginerul lon Bogdan. Vine din U.R.S.S., via Uranus. A fost arestat în țară în 1944 şi dus în U.R.S.S., anchetat asupra legăturilor lui în Germania, condamnat la mulți ani de muncă silnică și apoi trimis în Siberia, la Vorkuta, unde a lucrat în minele de cărbuni. După aproape 9 ani, în urma unei grațieri «la ei», inginerul Bogdan a fost «cedat» de sovietici subalternilor din M.A.I. al R.P.R. și de atunci a stat «la noi» în anchetă. Acest bărbat de 45-46 de ani a văzut multe, a înţeles multe, şi fără să fie un vorbăreţ, răspunde calm și cu bunăvoință la întrebările ce i se pun despre lagărele de deţinuţi din U.R.S.S..
Ceea ce auzim, pentru că în juru-i se strâng cei interesați să asculte, adaugă — dar ce aflaseră de la foștii prizonieri din gulag-urile rusești — imagini din lagărele de deţinuţi politici ori de drept comun, la sovietici nefiind mari diferenţe între tratamentele aplicate celor două categorii. Însă mai există o categorie de gulag-uri: cele ocupate de ostaşii şi ofițerii din armata roşie, din hoardele armate ce au luplat în Europa şi, pe măsura revenirii în U.R.S.S., n-au mai fost trimişi pe la casele lor, ci internaţi, în vederea verificării lor, în aceste lagăre de muncă. Este o imagine cutremurătoare, violent diferită de cea oficială din filmele sovietice, a întoarcerii libere, vesele și zgomotoase a militarilor acasă, ca în scena finală din <<Zboară cocorii>>, de altfel remarcabil film artistic al epocii.
După ce contactul cu civilizaţia Europei spulberase, în mințile ostașilor crescuți sub bolșevism, imaginile-șablon ale propagandei mincinoase despre înapoierea celor care nu construiesc comunismul, restabilirea controlului și a dominației statului sovietic asupra individului devenise urgentă, spre a nu periclita eşafodajul social ridicat pe minciună, ură și crimă.
Inginerul Bogdan ne spune că, prin anii ‘50 şi următorii, din populaţia U.R.S.S., estimată atunci la 185 milioane de suflete, peste 30 de milioane de oameni trăiesc în lagăre: adevărată problemă de stat”.
