Un genocid pe motive etnice. Cum i-au deportat rușii pe balkari, un popor turcic din Caucazul de Nord. Din 37.713 deportați, 52% erau copii. În numai 18 zile de drum, 562 de oameni au murit în vagoanele pentru animale

În urmă cu 80 de ani, la 8 martie 1944, 37.713 balkari (popor turcic din Caucazul de Nord) au fost deportați în Asia Centrală. Etnicii balkari au fost acuzați de conducerea URSS de așa-zisă "trădare" și de așa-zisă "incapacitate de a apăra" teritoriul ASSR Kabardino-Balkaria, în special Elbrus și Prielbrusie, de trupele naziste, ”motiv” pentru care au fost deportați în Asia Centrală. Exagerarea de către autoritățile sovietice și organele de securitate din regiune a numărului de grupuri de “bandiți”, a fost un alt argument al deportărilor (detalii AICI). 

În realitate, au fost doar niște pretexte, niște justificări mizerabile pentru a iniția purificarea etnică a regiunii din Caucazul de Nord, făcându-se loc unor noi locuitori, adică coloniștilor și veneticilor ruși. Bunăoară, aceleași tertipuri rusești au fost aplicate și împotriva kalmâcilor (detalii AICI). 

În august 1942, cinci districte din ASSR Kabardino-Balkaria au fost ocupate de trupele germane. La 24 octombrie 1942, acestea au ocupat Nalchik, centrul administrativ al regiunii non-rusești (astăzi parte a Federației Ruse). O serie de întreprinderi industriale împreună cu echipamentele lor au fost părăsite în mâinile ocupanților. Au fost lăsate 314,9 mii de oi (248 de mii distruse sau luate de ocupanți), 45,5 mii de bovine (peste 23 de mii distruse sau luate), 25,5 mii de cai (aproximativ 6 mii distruse sau luate). Încercarea de a organiza mișcarea de partizani în republică a eșuat, precizează kavkaz-uzel.eu, cu trimitere la surse și documente istorice (detalii AICI).

S-a planificat crearea mai multor grupuri și detașamente de partizani cu un număr total de până la o mie de persoane pentru acțiuni de sabotaj în spatele inamicului. Aceste detașamente s-au dezintegrat întrucât familiile partizanilor nu au fost evacuate. A fost alcătuit doar un singur detașament de partizani unit, format din 125 de oameni. La începutul anului 1943, trupele sovietice au intrat în ASSR Kabardino-Balkaria. Cu toate acestea, în mai 1943, în republică acționau 44 de grupuri de insurgenți antisovietici (941 de persoane), care, conform datelor oficiale, includeau foști lucrători de partid (așa-zisul ”devotament” și ”dedicația totală” față de partidul unic stalinist erau doar minciuni propagandistice)

În ianuarie 1944 a avut loc prima discuție preliminară cu privire la posibilitatea deportării balkarilor. Comitetului de Stat pentru Apărare a fost recomandat să "exprime o opinie cu privire la această problemă". La 25 februarie 1944, în cadrul unei întâlniri a comandanților NKVD, nimeni alții decât cei trei criminali în masă Lavrenti Beria, Ivan Serov și Bogdan Kobulov, împreună cu secretarul Comitetului regional de partid din Kabardino-Balkaria, Zuber Kumekhov, au planificat vizitarea regiunii Elbrus la începutul lunii martie. În timpul vizitei, decizia de a-i deporta pe balkari din republică a fost adusă în atenția lui Kumekhov. 

Pentru desfășurarea operațiunii genocidare de deportare, Stalin a pus la dispoziție trupe ale Armatei Roșii și ale NKVD-ului în număr total de peste 21.000 de oameni. La 5 martie, unitățile militare au fost dispersate în toate așezările balkarilor. Populația a fost "informată", adică mințită, că trupele de represiune au sosit pentru “a se odihni” și “a se reaproviziona” înainte de viitoarele "bătălii cu nemții". Minciuni în lanț, minciuni criminale – capitol la care Rusia (indiferent de măștile purtate de-a lungul istoriei) – a excelat dintotdeauna.  

Deportarea a fost efectuată sub conducerea generalului-colonel Ivan Serov și a generalului-colonel Bogdan Kobulov, adjuncți ai “Comisarilor Poporului” pentru Afaceri Interne din URSS. Mai multe detalii despre Ivan Serov, cel care a mai fost responsabil și de lichidarea intelectualității din Basarabia, puteți citi AICI. 

Teritoriul locuit de balkari a fost împărțit în cinci sectoare: Elbrus, Chegem, Khulamo-Bezengiev, Cherek și Nalchik. Fiecare dintre cele patru sectoare avea o populație preponderent balkară, iar al cincilea se afla în orașul Nalchik, locuit și de alte naționalități non-rusești. 

Operațiunea de deportare a balkarilor a început în dimineața zilei de 8 martie 1944. 

Toată lumea a fost supusă strămutării chinuitoare, fără excepție - chiar și participanții activi ai Războiul Civil dar și ai celui De-al Doilea Război Mondial, inclusiv invalizi de război, eroi ai URSS (nici medaliile sovietice nu i-au salvat pe unii), părinți, soții și copii ai soldaților de pe front, deputați ai consiliilor de la toate nivelurile, conducători ai organelor de partid și sovietice. "Vinovăția" deportaților era determinată exclusiv de originea sa balkarică.

Deportații au fost încărcați în camioane și duși la gara feroviară din Nalchik. 37.713 balkari au fost deportați forțat în 14 eșaloane către locurile de colonizare din Asia Centrală. Din numărul total de deportați, 52% erau copii, 30% femei și 18% bărbați. În plus, au fost arestate 478 de așa-zise "elemente antisovietice". A existat un caz în care trei balkari au deschis focul asupra unor trupe ale NKVD. 

Evident, în desfășurarea operațiunii, călăii sovietici s-au ghidat după instrucțiunile NKVD-ului cu privire la ordinul de evacuare. Conform instructajului, fiecărui colonist i s-a permis să ia alimente și bunuri în greutate de până la 500 kg pentru fiecare familie. Cu toate acestea, organizatorii evacuării au acordat doar 20 de minute pentru împachetare (oamenii nu aveau timp la dispoziție, și nici prea multe cantități de mâncare, pentru că trăiau în "raiul" sovietic, și nu uitați: toate astea aveau loc în dificilul an 1944). 

Al șaselea paragraf al instructajului NKVD stipula că animalele, produsele agricole, casele și clădirile trebuiau predate la fața locului și compensate în natură în noile locuri de reinstalare. Cu toate acestea, așa ceva NU s-a întâmplat - balkarii au fost strămutați în grupuri mici și NU li s-au alocat terenuri sau resurse la nivel local. În cele 18 zile de drum, 562 de oameni au murit în vagoanele de transportat animale, fiind înmormântați în timpul unor scurte opriri. Când trenurile nu opreau, cadavrele erau aruncate din mers. 

La 14 martie 1944, la ședința Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Bolșevicilor din întreaga Uniune, L. Beria a raportat despre desfășurarea cu "succes" a operațiunii. La 22 august 1944, 109 persoane din rândul organizatorilor (adică al călăilor) deportării balkarilor au primit ordine și medalii ale URSS. 

Vânarea balkarilor pentru a fi deportați se desfășura și în afara regiunii Kabardino-Balkaria. Astfel, în mai 1944 au fost deportate 20 de familii din regiunea lichidată AO Karachayev, iar 67 de persoane au fost găsite în alte regiuni ale URSS. Expulzarea balkarilor a continuat până în 1948 inclusiv, mult după sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial. 

Balkarii deportați au fost supuși în continuare deznaționalizării în noile lor zone de reședință după cum urmează:

RSS Kazahă - 16.684 de persoane (4.660 de familii)

RSS Kârgâză - 15 743 de persoane (9 320 de adulți)

RSS Uzbecă - 419 persoane (250 de adulți)

RSS Tadjică - 4 persoane

Regiunea Irkutsk - 20 de persoane

Regiunile din nordul îndepărtat - 14 persoane

Toți deportații au fost înregistrați, cu verificări lunare obligatorii la locul de reședință, în birourile comandamentelor speciale. Era interzisă părăsirea zonei de deportare fără autorizația comandantului. Plecarea neautorizată era asimilată evadării și atrăgea răspunderea penală. Pentru orice infracțiune, inclusiv pentru nesupunerea față de comandant, deportații erau pasibili de sancțiuni administrative sau penale. 

La 8 aprilie 1944, ASSR Kabardino-Balkaria a fost redenumită ASSR Kabardiană. Districtele de sud-vest ale republicii - Elbrus și Prielbrusie - au fost transferate la RSS Georgiană (bine-cunoscuta practică a partajărilor teritoriale în așa-zise regiuni și așa-zise republici sovietice, pentru ca Moscova să exploateze, în viitor, anumite disensiuni, pe principiul divide et impera).

Au urmat ordinele de redenumire a așezărilor, ștergere a istoriei locale și rusificare. Satul Yanikoy a devenit Novo-Kamenka, Kashkatau a devenit Sovetsky, Khasanya a devenit Prigorodny, Lashkuta a devenit Zarechny, Bylym a devenit Ugolny. Și tot așa.  

În timpul anilor de exil, balkarii au pierdut multe din elementele lor culturale și identitare. Școlarizarea a fost dificilă pentru majoritatea copiilor: doar 1 din 6 a frecventat școala. Obținerea unui învățământ secundar superior și specializat a fost practic imposibilă. Pentru a asimila, rusifica și șterge baza istorică și culturală a popoarelor reprimate, limba și tradițiile culturale ale acestora, inclusiv ale balkarilor, au fost excluse din sprijinul oficial al statului și interzise. 

Primii ani ai șederii balkarilor în Asia Centrală au fost complicați de atitudinea negativă față de ei din partea populației locale (sovieticii au avut grijă de asta), care a fost supusă unui tratament ideologic și i-a văzut ca pe niște așa-ziși "dușmani" ai puterii sovietice. 

Începând cu vara anului 1945, militarii balkari demobilizați de pe linia întâi au început să se întoarcă din armată. Li s-a ordonat să meargă în locurile de exil ale rudelor lor. Odată ajunși acolo, soldații balkari, adică eroi ai URSS din linia întâi (care tocmai luptaseră contra germanilor), au fost înregistrați ca așa-ziși "coloniști speciali".

În noiembrie 1948 a fost emis decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS "Cu privire la răspunderea penală pentru evadarea din locurile de stabilire obligatorie și permanentă a persoanelor deportate în zonele îndepărtate ale Uniunii Sovietice în timpul Războiului pentru Apărarea Patriei", a cărui esență era că popoarele reprimate erau exilate pentru totdeauna, fără dreptul de a se întoarce în patria lor etnică. Același decret a înăsprit și mai mult regimul de așezare specială. Documentul prevedea 20 de ani de muncă silnică pentru părăsirea neautorizată a locurilor de colonizare. De fapt, "coloniștii speciali" se puteau deplasa liber doar pe o rază de 3 kilometri în jurul locului de reședință stabilit.

Restricțiile privind așezarea specială au fost ridicate balkarilor abia la 18 aprilie 1956, dar dreptul de a se întoarce în regiunea lor natală NU le-a fost acordat. La 9 ianuarie 1957, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis un decret "Cu privire la transformarea ASSR Kabardia în ASSR Kabardino-Balkaria". Teritoriile care fuseseră cedate Georgiei au fost restituite, numele lor anterioare au fost restabilite, iar interdicția de a se întoarce la fostul loc de reședință a fost anulată. 

Întoarcerea balkarilor pe pământurile natale a fost o chestiune complexă: până în aprilie 1958, se întorseseră aproximativ 22.000 de persoane. În 1959, aproximativ 81% dintre aceștia se întorseseră deja, în 1970, peste 86%, iar în 1979, aproximativ 90% din toți balkarii. În regiunea Kabardino-Balkaria data de 8 martie este considerată Ziua de comemorare a victimelor deportării poporului balkar, iar 28 martie - Ziua reînvierii poporului Balkar (când cea mai mare parte a balkarilor reușesc să se întoarcă acasă) -, fiind sărbătorită anual.

De asemenea, în 2014, o delegație din Kabardino-Balkaria, în timpul unei călătorii în Asia Centrală, pentru a marca cea de-a 70-a aniversare a deportării, a instalat două pietre funerare aduse din patria lor la intrarea în cimitirele din Almaty și Bișkek (detalii AICI). 

La 8 martie 2017 a avut loc la Nalchik, la memorialul victimelor deportărilor, un miting comemorativ organizat de "Consiliul bătrânilor poporului Balkar". Ismail Sabanchiev, președintele Consiliului Bătrânilor Poporului Balkar, care a luat cuvântul la miting, a dat reamintit oroarea deportărilor staliniste, explicând că, în prezent, balkarii trebuie să se unească și să obțină o reabilitare completă, altfel ei vor înceta să mai existe ca grup etnic (detalii AICI).