Mizeria. Și actul de trădare

Am postat un text în care îl rugam pe Claudiu Târziu, cu care sunt prieten de peste două decenii, să renunțe la folosirea unor nume precum cel al regretatului Răzvan Codrescu și să nu mai invoce credința, în condițiile în care de la un om politic sunt așteptate soluții pragmatice, nu acatiste. 

Imediat, ușor de anticipat, au apărut și atacurile, chiar private, prin mesaje otrăvite și amenințări aluzive. Inclusiv din partea unora care îmi aduceau aminte că am fost „dat afară” din parohia din Germania. Ce să le răspund unor astfel de persoane? Că nu am fost dat afară, că, de fapt, aici a fost trădarea fundamentală a ierarhilor imbecili care nu și-au susținut „omul”, ci și-au văzut de interesele lor meschine? În orice caz și pe scurt: Serafim și Sofian nu au decât să se bucure de victoria lor cu gust de mătrăgună.

Apoi, ca ziua să fie „perfectă”, l-am văzut pe Ciprian Mega invitat al lui Mișu Neamțu. Ce spectacol al frustrării și, mai grav, al neputinței de a înțelege istoria la timpul prezent! Or, dincolo de penibilul Johannis – un cretin util doar unora, cu susținători pe măsură – și muuult dincolo de jenantul Sofronie Drincec (aka Episcopul ortodox al Oradiei), România este acum, fără nicio contribuție prezidențială reală, în cea mai bună, omenește vorbind, aliniere: EU, NATO și curând OCDE. Puteți găsi pe net detalii în dreptul fiecărei abrevieri. Cu alte cuvinte, suntem exagerat de bine, adică, vorba lui Biden, „dincolo de așteptări”. 

Dar cum și de ce? Pentru că am fost constant teribil de prost, că am plătit prețul de sânge, că am acumulat milioane de ani de sentințe politice, că am avut cel mai securistic sistem din partea asta de lume. „Meritul” nostru este al lor, al celor morți la Canal, la Periprava sau Sighet. Lor le datorăm, ca argument moral și faptic, că în cele din urmă Occidentul a înțeles cât de „utili” suntem în coasta dușmanului istoric, al Rusiei. 

A veni azi, precum Târziu sau Neamțu, Mega și alte soții, să relativizezi, să topești retoric liniile de front ale unei Românii care există în ciuda Rusiei – ce bine, cinic vorbind, că Rusia era, în 1918, „ocupată” cu zisa ei Revoluție! –, este, pe scurt, nu doar un exemplu de oportunism pe dos, ci un act de trădare. O mizerie. Cu tot cu voturile unora, mulți, care nu înțeleg pe ce lume și nici în ce țară trăiesc. Din aventura asta sper cu tot sufletul ca Biserica mea să nu facă parte. Și nici alți prieteni. Cu greu și cu nădejde totuși:

Hristos a înviat!