EXCLUSIV: Soldații ruși i-au ucis tatăl în curtea casei de la Cernica iar călăul Gheorghe Enoiu i-a scos dinții, cu pumnii, în anchetele de la Securitatea Uranus, unde obișnuia să o dea cu capul de toți pereții. Cutremurătoarea dramă a viețașei Anastasia ”Sisi” Iorgulescu

Anastasia Iorgulescu s-a născut la 1 ianuarie 1933 la Cernica, într-o familie înstărită care avea trei fete. Tatăl – Tudor Alecu – era comerciant prosper, deținea un magazin universal în Cernica și un restaurant cochet în centrul Bucureștiului, totodată desfășurând multe alte afaceri de familie, toate rentabile. Era regalist, însă nu a făcut niciodată politică și nici nu a fost pasionat de asta. După valurile de arestări din primăvara lui 1948, mama – Alexandrina – le-a ajutat pe ascuns, cu bani și alimente, pe multe neveste de legionari care erau nevoite să-și crească copiii fără niciun venit, în niște condiții extrem de grele, fără să știe nimic despre soarta bărbaților, dintre care mulți nu vor mai reveni niciodată. Nici ajutorul dezinteresat al Alexandrinei nu a fost unul politic, acesta exprimând doar bunătatea și dărnicia care au definit-o întreaga viață. 

”Copilăria mea a fost un basm, un vis luminos de care îmi amintesc cu nostalgie. Trăiam într-o casă superbă ale cărei porți erau larg deschise, întotdeauna, atât pentru protipendada epocii, cât și pentru țăranii sărmani, încălțați cu opinci, pe care tatăl meu i-a ajutat în nenumărate rânduri. Deși exista o diferență de 25 de ani între ei, am avut niște părinți excepționali, de o moralitate desăvârșită, care au știut să ne educe în spiritul iubirii de țară, de Rege și de Dumnezeu”, relata Anastasia Iorgulescu (interviu din arhiva personală), căreia prietenii îi spuneau ”Sisi”. 

Calvarul familiei va începe în august 1944, când Tudor Alecu va fi bătut până la moartea în curtea vilei de la Cernica de câțiva ostași ai Armatei Roșii, care au jefuit proprietatea în drumul lor spre București. Totul s-a întâmplat sub privirile disperate ale celor trei copile și ale soției, care au reușit cu greu să fugă, scăpând de viol doar pentru că rușii erau prea beți. 

”Tatăl meu a fost omorât fără milă chiar în curtea casei de la Cernica de câțiva ostași ai Armatei Roșii, care au năvălit peste noi cu scopul tâlhăriei. Blestemații ne-au amenințat cu mitralierele, au băut câteva butoaie de vin, s-au îmbătat zdravăn și ne-au confiscat caii – aveam vreo cinci armăsari splendizi, de curse, dar și unii de tracțiune, pe care-i foloseam la trăsură. Deși tata le-a pus întreaga casă la dispoziție, tocmai pentru că știa prea bine cu ce jigodii avea de-a face și se temea de pornirile lor spre viol, sovieticii  l-au bătut cu bestialitate până ce sărăcuțul și-a dat sufletul acolo, pe caldarâm... Cu o oră-două înaintea crimei, când răpănoșii soldați ruși se împleticeau prin curtea noastră, în căutare de ‹suvenire› prețioase, țin minte că tata ne-a spus în șoaptă, posomorât: ‹Marele lor noroc e că eu nu sunt un om rău. La cât de beți sunt porcii ăștia, aș putea să-i smulg automatul unuia și să-i împușc pe toți›. Numai că, din nefericire pentru noi, totul s-a petrecut pe dos. Și oroarea aceea mi-a rămas întipărită pe retină”.

În 1946 are loc un alt episod traumatizant: văduvă și cu trei copile la liceu, Alexandrina e aruncată efectiv în stradă, împreună cu fetele, din casa de la Cernica, aceasta fiind confiscată abuziv deopotrivă cu toate celelalte proprietăți ale familiei. ”Am plecat doar cu hainele de pe noi și am pierdut totul…”, își amintea Anastasia. 

Mama și cele trei copile s-au mutat la București unde au fost nevoite să locuiască, în cele mai precare condiții, într-un spațiu strâmt dintr-o fostă casă a familiei care fusese naționalizată. O situație umilitoare pe care Sisi nu avea să o uite pentru tot restul zilelor. Dacă primii ani de gimnaziu îi finalizase la un pension franțuzesc, așa cum se obișnuia în protipendada vremii, după reforma învățământului (1948) Anastasia urmează cursurile unui liceu sanitar. 

În urma absolvirii, intenționează să dea examen la Facultatea de Medicină din București, însă e respinsă la înscriere pe motiv de ”origine nesănătoasă”. Ucis de ruși, tatăl fusese burghez, om înstărit. În disperare de cauză, Anastasia apelează la o fostă colegă de clasă – Iuditha ”Dita” Ardeleanu, care avea să devină soția scriitorului Radu Cosașu –, pe care o roagă ca, prin intermediul unor relații, să o facă membră UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). Numai după ce obține acest statut i se permite să se înscrie la Facultatea de Medicină. 

În paralel, se angajează ca asistentă la o policlinică, unde o va cunoaște pe doamna Lugoșianu, dar și pe fiul acesteia, Ioane – băiatul fostului ministru și deputat național-țărănist Ion Lugoșianu (colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu), care e lichidat în penitenciarul de la Rîmnicu Sărat, în 1957. În toamna lui ‘58, Ioane Lugoșianu o vizitează pe Anastasia la policlinică și o anunță că pusese bazele unei organizații anticomuniste. Întrebată dacă e interesează să se implice, Sisi răspunde afirmativ. 

Lucrurile aveau să se precipite în cel mai cumplit mod. La doar o săptămână după ce și-a anunțat adeziunea, Anastasia va fi vizitată din nou de Ioane, tot la policlinică, numai că, de data aceasta, tânărul e răvășit și agitat. Îi spune că fuseseră turnați și că e căutat de Securitate. De asemenea, o roagă să-i dea niște bani (necesari pentru a fugi din București), promițându-i că va lua legătura cu ea peste câteva luni, când se vor mai liniști apele. Sisi îi oferă 300 de lei, toți banii pe care îi are în buzunar. Cu același prilej, Ioane îi relatează că, împreună cu alți studenți anticomuniști, dăduseră o lovitură la casa lui Ștefan Voitec (comunist de frunte, ministru al Educației Naționale în perioada 4 noiembrie 1944–27 decembrie 1947, în guvernele Sănătescu, Rădescu, primul și al doilea guvern Petru Groza; în 1961 a fost decorat cu medalia A 40-a aniversare a Partidului Comunist din România), unde au imobilizat niște milițieni și le-au luat armele. 

Înainte de a se despărți, Ioane o roagă pe Sisi să recupereze un sac cu armament (ascuns într-o casă conspirativă situată pe Aleea Modrogan) și să-l arunce în Dâmbovița. Deși se supune unor riscuri enorme, tânăra încearcă să o facă, deplasându-se la adresa indicată, dar acolo nu găsește nimic, semn că securiștii ajunseseră primii. Despărțirea de Ioane va fi definitivă. Vânat de poliția politică, tânărul nu ajunsese prea departe – a fost arestat în tren, la Chitila, nu înainte de a scoate pistolul și de a împușca mortal un securist. ”Din câte am auzit, agenții deschiseseră primii focul. Fiindcă Ioane l-a omorât pe securistul ăla în tren, anchetatorii ne-au încadrat pe toți la acte de teroare. Per-total am fost 14 condamnați în lot. Eu eram singura fată”, relata Anastasia Iorgulescu. 

Tânăra avea să fie arestată în două tranșe. Prima oară, la 2 octombrie 1958, când era studentă în anul II. Dusă la Securitatea Uranus, e interogată de aproximativ 10 anchetatori, aceștia încercând să vadă dacă își menține declarațiile. Inițial e eliberată, în condițiile în care securiștii se grăbesc să vadă un meci al Braziliei. Desigur, e supravegheată în permanență. 

A doua arestare are loc în 14 octombrie 1958. E arestată chiar de Gheorghe Enoiu, șeful Serviciului Anchete Penale din cadrul Direcției a VIII-a a Securității. Anastasia e luată chiar din fața policlinicii – e trasă într-un jeep negru, lângă Enoiu, care o înjură și o pămluiește cu sălbăticie până când ajung la Securitatea Uranus, unde e aruncată în beci. A urmat o perioadă de aproximativ 40 de zile de anchete dure, de-a lungul cărora Sisi a fost bătută, umilită și amenințată în mod constant. Interogatoriile se prelungeau pe o durată de 10-16 ore. 

”Enoiu m-a călcat în picioare în repetate rânduri. Odată, după ce m-a dat cu capul de toți pereții din dotare, am ripostat, cu disperarea omului schingiuit ore-n șir, care nu mai are nimic de pierdut: ‹Dom'le, eu nu sunt supărată că mă snopiți în bătaie, doar pentru așa ceva sunteți plătit. Asta ați învățat, asta faceți... atât vă duce capul! De fapt, aveți și o poreclă pe măsură: Măcelarul de la Interne. Vi se potrivește de minune›.  Auzindu-mi cuvintele, Enoiu mi-a tras un mare pumn în falcă de mi-au zburat doi dinți”, relata Anastasia. 

(Colonelul securist Gheorghe Enoiu aka ”Măcelarul de la Interne”)

În ciuda tratamentului bestial, tânăra a refuzat în mod constant orice fel de colaborare cu Securitatea. Chiar și confruntată cu Ioane – care fusese zdrobit în bătăi și torturi – a refuzat să facă jocul securiștilor. 

Procesul lotului ”Ioane Lugoșianu” s-a desfășurat la Tribunalul Militar București. Șeful completului de judecată a fost maiorul Adrian Dumitriu, viitorul ministru comunist al Justiției. ”La final, când am ieșit amețiți din clădire, se lăsase deja o noapte senină și friguroasă. Priveam îngândurată la lună, când m-am trezit cu nenorocitul de Enoiu, acolo, pe scările tribunalului, șoptindu-mi la ureche, pe un ton în care se simțea o bucurie de om smintit: ‹Auzi, uită-te bine la lună că n-ai s-o mai vezi niciodată!›. Deși l-am tratat cu spatele, i-am răspuns cu fermitate, ridicând un deget către cer: ‹Nu-i nimic, dacă asta îmi e soarta... Dar există un Dumnezeu și El are grijă de mine›. ‹Futu-ți dumnezeu' mă-tii de bandită!› – ăsta a fost unicul răspuns, jenant de previzibil, pe care a știut să-l dea această canalie limitată, deși îi explicasem în nenumărate rânduri că, pentru mine, mama e o fiinţă sfântă”, își amintea Sisi.

Ioane va fi condamnat la moarte, fiind executat la Jilava în decembrie 1958. Prin sentința nr. 530/1958, Anastasia Iorgulescu a fost condamnată la muncă silnică pe viață pentru ”favorizarea la crimă de acte de teroare”. 

Începe calvarul viețașei. Prima oprire – Fortul 13 Jilava, marea închisoare de tranzit. A trecut prin camere unde erau îngrămădite zeci și sute de femei disperate, înfometate și terorizate de gardieni acefali. O perioadă a stat în așa-numita ”Cameră de corvoadă” – deținutele politice erau scoase zilnic pentru a mătura și lustrui coridorul secției de femei. Apoi a fost mutată la o spălătorie rudimentară unde curățau hainele și lenjeria soldaților pe niște jgheaburi din tablă ondulată. 

După câteva luni a fost transferată la penitenciarul de la Miercurea Ciuc, cea mai grea închisoare pentru femei. Printre multe altele, în camera viețașelor le-a întâlnit pe Lia Popescu, Tuti Mureșan și Iris Drăgăniță (mama campionului Cezar Drăgăniță, care a făcut parte din lotul echipei naționale de handbal a României medaliată cu argint olimpic la Montreal, în 1976, și cu bronz la Moscova, în 1980). 

Fire independentă și de nesupus, la Miercurea Ciuc, Anastasia Iorgulescu avea să acumuleze peste 200 de zile de izolare la ”Neagra”, această sancțiunea fiind decisă în mod discreționar de gardieni. Într-o iarnă, i-au degerat degetele la mâini și la picioare. Ajungea la ”Neagra” fie pentru că era prinsă ciocănind Morse în perete, fie pentru că le răspundea sfidător gardienilor.

La Miercurea Ciuc a întâlnit-o și pe Monica Sevianu din lotul ”Ioanid”. În discuțiile purtate, aceasta a susținut întotdeauna că jaful în care fusese implicată a fost organizat la directiva Mișcării Sioniste. Eroina Maria Plop (din gruparea Arnăuțoiu) i-a murit în brațe Anastasiei, bolnavă în ultimul stadiu de TBC. Tot în brațele tinerei s-a stins și Maria Marina, o doamnă din Deva, în vârstă de 72 de ani, după ce un gardian a trimis-o la izolare (pentru că îi răspunsese obraznic), unde i-a mai tras și câteva șuturi în ficat, până când nu a mai putut să se ridice. 

Tot la Miercurea Ciuc o întâlnește și pe eroina Lucreția Jurj Costescu (din gruparea Șușman de la Răchițele). ”Ea știa întreaga slujbă pe dinafară, așa că, în fiecare duminecă, obișnuiam să oficiem ritualul religios în celulă. O ajutam de fiecare dată, doar cântasem în corul bisericii”, relata Anastasia Iorgulescu. 

La începutul lui 1964, Sisi e transferată din nou la Jilava. Își amintea că, înainte de plecarea de la ”Ciuc”, una dintre deținute, care mai avea doar șapte luni până la eliberare, s-a spânzurat la izolare, zdrobită de traume și persecuții. La Jilava e trimisă din nou la spălătorie, unde va rămâne până în ziua eliberării: 14 aprilie 1964, în baza decretului de grațiere nr. 176/1964. 

Primul drum al Anastasiei e la sora sa Emilia, care locuia în București. Iată episodul revederii: ”În secunda în care a dat cu ochii de mine, sărmana de ea a leșinat acolo, în curte. Atunci am văzut pentru prima și ultima oară cum, în doar o fracțiune de secundă, i s-a albit o șuviță întreagă de păr, de parcă cineva invizibil i-o muiase în var. M-am cutremurat din toată ființa, am îmbrățișat-o și am început să plâng în hohote. În doar zece minute, întreaga casa s-a umplut de prieteni și de rude, numai că, deși o căutam cu privirea, mama nu era niciunde. Când am întrebat-o de ea, Emilia s-a schimbat la față. Mama murise. În momentul acela am realizat crudul adevăr și am scos un răget ca de fiară, care a fost într-atât de sălbatic și de puternic, încât vreo două luni nu am mai putut să vorbesc decât în șoaptă. Am suferit ca un câine și nu m-am putut împăca niciodată cu ideea că nu am mai găsit-o pe mama acasă”. 

Anastasia se angajează ca asistentă la o policlinică din București. La cîteva luni după eliberare, la policlinică vine un căpitan de Securitate care o bagă într-o mașină cu perdeluțe și o duce la Ministerul de Interne. Într-un birou spațios, e interogată de doi vlăjgani care poartă ochelari de soare. Securiștii sunt interesați de un anume căpitan care lucra în administrația Jilavei, respectivul fiind unicul despre care Anastasia își amintea că fusese cumsecade cu ”politicele”. Agenții voiau informații compromițătoare despre el, probabil bazându-se pe niște turnătorii. Realizând miza, Sisi va susține că acel căpitan a fost întotdeuna sever cu deținutele, a respectat întru-totul regulamentul și le-a supravegheat cu stășnicie. Scrie o declarație în acest sens. E eliberată doar pentru a fi reținută a doua zi, când e dusă în același birou unde securiștii încearcă din nou să-i smulgă informații compromițătoare despre căpitanul în cauză, dorind să-i schimbe declarația anterioară.   

”Atunci am răbufnit și le-am spus de la obraz: ‹Chiar nu vă e rușine? Vă cunosc îndeajuns de bine metodele, încât să trecem direct la subiect. Tot ce am avut de spus, se află în acea declarație. Susțin fiecare cuvințel de acolo. Vă rog să nu mă mai chemați niciodată aici. Eu îmi văd de treaba mea și dumneavoastră ar trebui să faceți același lucru!›. În după-amiaza aceea, mi-au dat drumul și nu m-au mai deranjat o lungă perioadă. Desigur, m-au supravegheat în continuare, cu același zel dement”, își amintea fosta deținută.

În 1965, Anastasia avea să se mărite cu tânărul inginer Valentin Dan Iorgulescu, urmând să aibă o fată (Oana Alexandra).

(Anastasia ”Sisi” Iorgulescu în ziua nunții / sursa: arhiva Podul.ro)

În decembrie 1987 s-a consumat și ultima întâlnire fățișă cu Securitatea. La locuința familiei Iorgulescu s-au prezentat un maior și o tovarășă căpitan care au convocat-o pe Anastasia la sediul Miliției din Calea Victoriei, ”pentru o scurtă discuție”, în dimineața următoare: 23 decembrie. Interogatoriul s-a întins pe câteva ore și a avut loc la ultimul etaj al clădirii, într-un spațiu conspirativ folosit de Securitate. ”Presiunea psihică și starea mea emoțională amplificată mi-au provocat o hemoragie cumplită, care a impus mai multe zile de asistență medicală de specialitate”, relata Anastasia. 

Securiștii erau interesați de ce se întâlnise cu Stan Sever, unul dintre băieții judecați în lotul din care făcuse parte. Degeaba le-a explicat că întâlnirea fusese una pur întâmplătoare, într-o stație de troleu, totul ținând doar trei minute. Apoi, agenții au întrebat-o cu ce foste deținute s-a întâlnit în ultimii ani. Anastasia le-a spus că le-a întâlnit doar pe Iris Drăgăniță, la teatru, și pe doamna Volih, în autobuz, ambele fiind moarte de ceva vreme. Unul dintre securiști a întrebat-o de unde știa că Drăgăniță era moartă, iar Sisi i-a răspuns, franc: ”De la Europa Liberă”, completând, în spiritul vremii: ”Ascult, dar nu comentez!”.

”Când mi-au permis să plec din birou, până la ieșire m-a condus acea doamnă căpitan îmbrăcată în civil, care m-a privit în tăcere, pe toată durata ultimelor anchete. Am convingerea că era un psiholog al Securității care avea menirea de a-mi analiza în detaliu orice gest și grimasă. I-am reproșat cruzimea metodele prin care hărțuiau oamenii, iar ea a bâiguit câteva cuvinte, vizibil enervată. Atunci am exclamat: ‹Vaiiiiii, poți să vorbești… Eu credeam că ești mută!›. Apoi i-am întors spatele și m-am dus la soțul meu, care mă aștepta în fața clădirii. Bietul de el era transpirat tot și fumase un pachet întreg de țigări. Se temea că o să mă piardă pentru totdeauna și că o să rămână singur cu băiatul”, relata Sisi. (Soțul mai avea un băiat dintr-o primă căsătorie)

În 2004, cooptată pe post de consilieră științifică în proiectul documentarului ”Marele jaf comunist” (regizat de Alecu Solomon), Anastasia Iorgulescu avea să-l revadă pentru ultima oară pe Gheorghe Enoiu, călăul de la Uranus, și el invitat la evenimentul dedicat lansării documentarului. În sala plină până la refuz, Sisi i-a spus în față: ”Tovarăşu’ căpitan Enoiu, că eu de căpitan vă știu, nu de colonel, am și eu o curiozitate: îmi puteți spune și mie ce simțeați în piept, atunci când ne cafteați de ne nenoroceați, până ne prăbușeam pe ciment și ne stropeați cu apă rece? Bătea vreo inimă acolo?”. Vizibil înfuriat, Enoiu a bălmăjit un răspuns din care reieșea că el nu ar fi bătut niciodată pe nimeni. 

Anastasia Iorgulescu a murit la 12 februarie 2023. Întreaga sa viață a fost o pildă de curaj, devotament și demnitate. Veșnica sa pomenire!