Teologia celor trei zile

cum o numește Hans Urs von Balthasar într-un volum cu același titlu, se află în aceste clipe de așteptare pe cât de sus, pe atât de jos.

Sus, pentru că, nu contenește să aducă aminte inspiratul teolog elvețian, Domnul nu este singur, comuniunea Sfintei Treimi trecând de zidurile mormântului. Aceasta este și învățătura patristică: Hristos nu își „omoară”, pasiv, acceptând deznodământul, dumnezeirea, ci înnoadă limitele omenescului cu darurile de sus, nefiind absolut singur, precum un condamnat, cum nici umanitatea nu este abandonată, oricât de frecvent trece prin morți provocate de păcatele ei neîndreptate.

Jos, pentru că, în bună tradiție iconografică bizantină (vezi reproducerea alăturată), Învierea nu are un caracter spectaculos, ci consumându-se, „fizic” în adâncul cel mai profund, la capătul de început al firului Creației. Luându-i de mână și ridicându-i, Hristos redă lui Adam și Evei, iar împreună cu ei tuturor, nu doar din trecut, priveliștea mântuirii, întoarcerea în acel acasă neînțeles și ca atare neprețuit din care au fugit cândva – formularea că au fost pedepsiți este improprie, câtă vreme consecințele sunt intrinseci faptei – precum doi adolescenți râzgâiați.

Precum mai toți teologii creștini, din Est și din Vest deopotrivă, inclusiv von Balthasar vrea să resusciteze exegeza genuină, credința încă nedeplin formulată a primilor creștini. La urma urmelor, sunt lăuntric convins că aceasta este și cea mai sigură cale de (re)trezire a atenției spirituale. Într-o lume, atunci, acum dar și mâine, în care lipsa, golul, absența, tăcerea, întunericul, abandonul par a fi mai mult decât stări de spirit, percepții subiective, ci se manifestă frecvent cu puterea copleșitoare a unor evidențe, sporite și întreținute de altele: de la război la boală și de la catastrofe naturale la crize economice, sensul ultim al teologiei celor trei zile este să spună că așteptarea merită. În ciuda angoasei, a temerilor și a coșmarurilor de care nu au fost străini, cum știm, inclusiv Apostolii, unul, tot cum știm, cedând nervos și punându-și capăt zilelor. Dar nu și Maica Domnului alături de prietenele ei!

De fapt, aici este în mic misterul cel mare: ceea ce rațiunea nu poate accepta, mintea nu poate gândi, dezleagă iubirea. Maica Domnului la picioarele Crucii este prototipul icoanei, a contemplării Cuiva care pare plecat, răpit, risipit, fiind în continuare aici, dar altfel. De altminteri, icoana pictată, conform Tradiției, de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (vezi reproducerea alăturată), cel cu cunoștințe medicale, o reprezintă pe Maria transfigurată, rugându-se nu atât pentru a „trece” așteptarea – ea fiind ridicată la cer –, cât pentru a o face suportabilă, la propriu, pe a noastră. Asta îmi aduce aminte de definiția dată în cursul primelor noastre întâlniri de Părintele Stăniloae ateismului, necredinței: așteptarea grăbită, nedusă până la capăt. În timp, nu mai avem mult, în doar câteva ore putând să ne informăm unii pe alții, să ne confirmăm unii altora, să ne bucurăm și să pretindem imposibilul:

Hristos a înviat!

În imagine: Maica Domnului Mijlocitoarea - Advocata nostra -, icoană atribuită Sfântului Apostol Luca. Roma, Mânăstirea Monte Mario.

În imagine: Învierea Domnului/Coborârea la Neamuri. Frescă, secolul XIV, Biserica Chora din Constantinopol/Istanbul.