Partizan cu arma în mână al grupării colonelului Ion Uță, organizație în cadrul căreia a activat timp de 4 ani, luând parte la ciocniri sângeroase cu trupele de Securitate, după ce a fost om de legătură pentru 2 ani (detalii AICI), Nicolae Ciurică avea să fie condamnat, în 1954, la 25 de ani de închisoare din care urma să execute 10, până la decretul din ‘64, fiind eliberat în cele din urmă loturi (numite ale ”nereeducaților”).
Într-un interviu-fluviu publicat în ineditul volum ”Nunta partizanului cu moartea. Mărturia lui Nicolae Ciurică despre rezistența armată anticomunistă din Munții Banatului și ai Mehedințiului” (Editura Ratio et Revelatio, 2024, comandați cartea AICI), fostul partizan depune mărturie despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, cu moartea pre moarte călcând, în adâncul minelor de plumb din cumplitul lagăr de exterminare de la Baia Sprie. Iată ce s-a întâmplat în Noaptea de Înviere a Paștilor din 1955, deopotrivă cu persecuțiile ce au urmat:
”Cel mai înălțător moment din întreaga perioadă a detenției”
”Nicolae Ciurică: Paradoxal, tot în acest lagăr al groazei (Baia Sprie – n. red.) am trăit și cel mai înălțător moment din întreaga perioadă a detenției. Mă refer la noaptea de Înviere a Paștilor din 1955. S-a întâmplat să lucrez în schimbul de noapte. Când am coborât în galerii ni s-a transmis din om în om ca până la miezul nopții să ne adunăm, toți cei 400 care eram în acel schimb, tocmai la abatajul 12, în măruntaiele pământului. Acolo galeria se lărgea și semăna cu o sală.
Ne-am făurit clopote din bucățile de metal desprinse de pe frezele pentru rocă, pe care le-am înșirat de-a lungul unei funii. Lovite cu o tijă metalică, dangătul lor, amplificat de ecoul hăuitor al galeriilor, ne-a cutremurat până în cele mai ascunse unghere ale sufletelor. Clopotele adâncurilor, acompaniate de cântecul sfredelelor de perforat, care adânceau vibrațiile ecoului, au dat semnalul pentru începerea slujbei.
”Cu toții speram să înviem dincolo de gratii la fel cum Domnul nostru Hristos biruise moartea”
În mijloc se înălța o cruce uriașă confecționată din traverse de lemn. Preoții au început să cânte slujba pe mai multe voci, atmosfera era divină. Vinul pentru împărtășanie provenea din marmelada lăsată la fermentat – în unele dimineți ni se dădea câte o bucățică. Dintr-odată a răsunat chemarea preoților:
– Veniți de luați lumină!
După ce ne-am aprins opaițele am îngenuncheat cu toții și am cântat ”Hristos a înviat din morți…”. Am făcut asta din nou și din nou, răsuna întreaga mină. Adevărat îți spun, nici dacă aș fi fost în libertate n-aș fi sărbătorit un Paște mai frumos! Adâncimea trăirii era irepetabilă. Cu toții speram să înviem dincolo de gratii la fel cum Domnul nostru Hristos biruise moartea. Da, măi băiatule, fiindcă pușcăria politică era un fel de moarte, o trecere prin iad.
Persecuțiile
Știam că vor urma represalii. Printre noi se aflau destui ciripitori de-ai administrației, dar nimeni nu a îndrăznit să facă sau să spună ceva aiurea. La ieșirea din mină însă, ne-am trezit că ne aștepta întreaga conducere a lagărului și de o grămadă de caralii puși pe harță. Flancat de locotenentul politic Guleran și de alți doi colaboratori apropiați, locotenenții Cioară și Pintea, comandantul Szabo Zoltan a zbierat:
– Preoții să treacă în partea dreaptă și să rămână acolo. Nu vă eschivați, bandiților, că vă iau după dosare!
Sfinții
Am fost uluit să aflu că la slujbă participaseră 48 de preoți. Cei mai mulți erau greco-catolici. Niciunul nu a încercat să evite pedeapsa, niciunul nu și-a plecat capul. Erau demni, cu părul vâlvoi și bărbile albe. Priveam niște sfinți… parcă-i văd și acum…
Comandantul a ordonat să fie aruncați cu toții la Neagra, dar abia după aia și-a dat seama că în beciuri nu exista spațiu pentru un număr atât de mare de osândiți. Inițial am sperat că lucrurile vor rămâne așa, dar am fost naivi. Zoltan a dat dispoziție să fie golită o baracă în care i-a băgat pe toți cei 48 de preoți în regim de Neagra. Adică le scoseseră și paturile, urmând să li se dea câte o singură porție de hrană o dată la trei zile. Îi puseseră în lanțuri.
Greva
Atunci a izbucnit greva, care s-a intensificat cu repeziciune după ce primele două schimburi au refuzat să intre în mină. În pofida permanentelor amenințări și presiuni, niciun deținut nu a coborât în galerii timp de șapte zile, reluarea muncii fiind condiționată de eliberarea preoților. Szabo Zoltan s-a încăpățânat să-i chinuie în toată această perioadă și a cedat abia la finalul celei de-a șaptea zile. Preoții nu s-au plâns și nu s-au lăsat zdrobiți. S-au rugat și au suferit în tăcere pentru credință”.