EXCLUSIV. Manualul distrugerii și al morții. Popoarele reprimate și asimilate de ruși prin teroare și crime în masă. Cum face Putin epurare etnică în Rusia prin intermediul invaziei genocidare din Ucraina. Partea I / Anna Neplii

Într-un articol anterior, am analizat pe larg modul în care zone considerabile ale Rusiei sunt asimilate treptat de China comunistă (detalii AICI). În același timp, Rusia își continuă încercările de a asimila poporul ucrainean și de a ocupa militar teritoriile ucrainene.

Situația nu trebuie să surprindă pe nimeni. Una dintre obsesiile naționale ale rușilor este asimilarea popoarelor și expansiunea nesfârșită. Ca un cancer. Imperiul morții și al minciunii absoarbe tot ceea ce-l înconjoară. Dezbină, cucerește, săvârșește genocid, lichidează identitățile naționale și-și impune ”valorile” bolnave, rusificând cu brutalitate. Acest proces se desfășoară de secole și nu s-a oprit nici după prăbușirea URSS. Nu doar invazia Ucrainei este un exemplu ilustrativ în această direcție (de altfel, exemplele abundă). 

În Federația Rusă există aproximativ 100 de popoare reprimate și terorizate de ruși, dintre care multe nu doar că-și exprimă nemulțumirile, ci și dorința de libertate și statalitate. 

Per-total, abominația numită ”Federația Rusă” este alcătuită din 83 de hălci teritoriale, dintre care 21 sunt așa-zise republici – acestea ocupă aproximativ 30% din întregul teritoriu al Rusiei de astăzi. Odinioară, toate aceste zise ”republici” au fost state independente, fiind ocupate, în principal, fie în timpul țarismului, fie în perioada Uniunii Sovietice. 

Am scris în repetate rânduri despre modul în care Rusia a ocupat și a distrus Republica Cecenă Ichkeria. Acest rapt s-a întâmplat în 2000, după izbucnirea celui de-al doilea război cecen. De remarcat că Putin a urcat pe tronul de la Kremlin, începându-și domnia în sânge, chiar în contextul lichidării Ichkeriei, aceasta fiind ”motivată” prin atacurile teroriste organizate de serviciile secrete rusești – detalii AICI.

În articolul de astăzi vom arunca o privire de ansamblu asupra experiențelor dramatice ale mai multor republici pe care rușii le-au cotropit și le-au înecat în sânge, alipindu-le forțat Federației Ruse (Imperiul Răului).  

E indubitabil – din cele mai vechi timpuri, toți cei care nu au fost de acord cu ocupațiile rusești au fost persecutați fără pic de scrupule: crime în masă, detenție politică, deportări ș.a.m.d.. De-a lungul secolelor, acest rețetar al distrugerii și al morții a funcționat în majoritatea cazurilor. Să ne amintim o serie de episoade din trecut. 

Amintiți-vă de Tyva 

De exemplu, în 1914, după apelurile din partea susținătorilor anexării Republicii (moderne) Tyva la Imperiul Rus, țarul Nikolay al II-lea a fost de acord cu un ”protectorat” asupra Tyva, care la acea vreme era parte a Chinei. 

În 1943, Chiang Kai-Shek (politician și militar chinez) a punctat, într-o conversație cu Franklin Roosevelt, că teritoriile amintite mai sus sunt o parte integrantă a Mongoliei Exterioare (Mongolia modernă) pe care Rusia le-a anexat cu forța. Unii istorici și cercetători cred că tocmai interesul lui Roosevelt pentru acest aspect l-a determinat pe Stalin să tranșeze problema Tyva, care încă mai exista înainte de sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Prin urmare, în 1944, Tyva a fost anexată oficial la Uniunea Sovietică.

Începând cu anii ‘80, rușii au părăsit în masă Republica Tyva din cauza hărțuielilor (binemeritate) la care au fost supuși de populația locală. În perioada 1992-1993, partidul Khostug Tyva (Tyva Liberă), care ceruse independența Tyva și secesiunea acesteia de Rusia, a provocat ciocniri violente cu populația de etnie rusă. Drept urmare, potrivit presei, peste 20.000 de ruși au părăsit Tyva.     

”Mișcarea națională a tyvanilor, care alcătuiesc aproape două treimi din populația locală, a căpătat imediat un caracter separatist și în mare parte anti-rus. S-a ajuns chiar și la atacuri ale detașamentelor armate Tyva asupra coloniștilor ruși. Nu este surprinzător faptul că mulți ruși au părăsit teritoriul Tyva, iar cei care au rămas nu se simt în siguranță aici”, scria etnograful sovietic Viktor Kozlov, în 1995. 

Problemele rușilor rămași în Tyva continuă și în zilele noastre. Începând cu 2021, procentul rușilor de acolo este mai mic cu 8% și continuă să scadă.

Cazul Tatarstanului 

O victimă relativ ”proaspătă” a Rusiei este Republica Tatarstan, dar e bine de știut că zona a fost recută, timp de secole, prin foc și sabie. În acele regiuni, stăpânirea rusească a fost stabilită pentru prima dată în 1552, în timpul lui Ivan cel Groaznic. Atunci, tătarii și-au pierdut statalitatea și aproape toată elita militară și civilă, fiindu-le interzis să se stabilească în orașe de-a lungul Volgăi și a altor râuri mari. 

Cu toate acestea, în ciuda tuturor opresiunilor și a numeroaselor încercări de botez, cei mai mulți dintre tătari și-au păstrat limba și loialitatea față de islam. Asta a făcut ca încă din 1800 regiunea să cunoască o renaștere națională. 

Începând cu 1917, tătarii au început să lupte pentru independență, în special prin mijloace armate.

Peste decenii, la 30 august 1990, a fost adoptată Declarația privind suveranitatea de stat a Tatarstanului. Evident, în 1992, Curtea Constituțională a Rusiei a catalogat drept ”ilegală” această declarație. Ca răspuns, la 21 martie 1992, în Tatarstan a fost organizat un referendum la care două treimi din populația a votat pentru statutul de stat suveran. În ciuda acestui fapt, Tatarstanul a fost ocupat de Federația Rusă în 2000. 

Cotropirea și sfârtecarea Osetiei 

În 1774, teritoriile osete au devenit unele dintre primele regiuni ale Caucazului de Nord care au fost anexate de Imperiul Rus. De-a lungul existenței Uniunii Sovietice, teritoriile osete au fost împărțite în Republica Socialistă Sovietică Autonomă Osetia de Nord și Regiunea Autonomă Osetia de Sud în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Georgiene (Georgia modernă).

Ulterior, în 1925, s-a decis unirea Osetiei de Sud și de Nord în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Georgia – cu toate acestea, în cel din urmă moment, Stalin s-a răzgândit și a considerat problema nepotrivită. 

Prin urmare, peste decenii, după prăbușirea Uniunii Sovietice, Republica Osetia de Nord a devenit parte a Federației Ruse, în timp ce Osetia de Sud a rămas parte a Georgiei. 

În pofida acestui fapt, în 2008, ca urmare a războiului ruso-georgian, Georgia a pierdut controlul asupra Osetiei de Sud și a Abhaziei. În prezent, aceste teritorii au statutul de cvasi-state autoproclamate.

Mișcarea de eliberare a iakutilor. O luptă de secole 

Republica Sakha (Yakutia) este cea mai mare unitate administrativ-teritorială din lume, acoperind o zonă de mărimea Indiei (a șaptea ca mărime din lume). Teritoriul a fost locuit încă din paleolitic. Cele mai vechi situri arheologice ne duc înapoi cu trei milioane de ani. 

Statul Yakut s-a format la începutul secolului al XVI-lea. Unul dintre cei mai importanți conducători a fost Tygyn (1580-1630). Academician și autor al studiului ”Istoria Yakutiei”, Alexey Okladnikov l-a numit ”Țarul Yakut”, chipul său împletindu-se cu mitul eroului.

”Moartea lui Tygyn a fost legată de cel mai mare punct de cotitură istoric din viața iakutilor – apariția rușilor în nord”, punctează Okladnikov.

Ultimul conducător independent al Yakuts-Kangalas a fost Elkerey (1630-1650), întrucât Regatul Moscovei a ajuns în Siberia Centrală, punând capăt oricărei independențe.

Peste secole, în 1900, în Yakutia s-a format o mișcare de eliberare națională. În cadrul acesteia, deținuții politici trimiși în exil au jucat un rol foarte important.   

Ulterior s-a format un cerc subteran ”independent de ruși”, care a pledat pentru independența iakutilor și împotriva rusificării. Iakutii au remarcat că, prin rusificare, erau transformați în țărani ai rușilor, ”cunoscuți în întreaga lume pentru stângăcie, apatie, frânare etc”. Acest cerc spera că va primi sprijinul Japoniei împotriva Rusiei.

Yakutii au încercat să-și reînvie identitatea și cultura națională. După puciul din octombrie 1917, care a dus la preluarea puterii de către bolșevicii lui Lenin, Yakutia nu a recunoscut puterea acestora, alegând să rămână nesubordonată. În atare condiții, în iunie 1918, un detașament bolșevic a preluat puterea, pentru ca mai apoi, în decurs de doar o lună, puterea bolșevică să fie eliminată, guvernul iakut fiind subordonat Republicii Siberiei antibolșevice. 

În 1920, după înfrângerea albilor în Siberia, puterea sovietică a fost restabilită în Iakutia, însă persecuțiile bolșevice au declanșat o serie de revolte ce au dus la apariția Armatei Populare Iakuta. 

La 27 aprilie 1922, Republica Socialistă Sovietică Autonomă Iakut a fost formată ca parte a Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse (RSFSR). Această decizie eminamente politică a oferit o bază zisă ”legală”, ”constituțională”, pentru formarea statalității în cadrul republicii autonome.           

Ulterior, în 1925 a avut loc răscoala Tunguska, în urma căreia a fost proclamată o republică independentă. Câțiva ani mai târziu a izbucnit o altă revoltă de amploare, aceasta avându-i ca protagoniști pe confederaliștii iakuti. Înecând în sânge revolta, rușii le-au alocat represiuni cumplite intelectualilor. Ca răspuns, în 1930 a avut loc o revoltă la Bulun. 

Sub acuzația de ”naționalism”, reprimarea intelectualității iakute a continuat până în anii ‘50. La rându-i, rezistența iakutilor a coordonat numeroase confruntări cu tinerii ruși care lucrau în zonele industriale.

La 27 septembrie 1990, cu sprijinul activ al întregii populații a republicii, a fost proclamată declarația de suveranitate a statului, dar în cadrul Federației Ruse, ceea ce numai suveranitate nu e. În ciuda acestui fapt, în 1991 a fost introdusă o cetățenie separată a republicii. Rușii din alte regiuni au nevoie de vize pentru a intr-o într-o serie de districte ale republicii. 

În istoria recentă, iakutii au încercat să lupte împotriva politicilor brutale implementate de Kremlin. De exemplu, în 2005-2006, Frontul Popular a organizat o campanie împotriva furturilor și abuzurilor săvârșite de centrul federal Alrosa (unul dintre cei mai mari producători de diamante din lume).   

Buriația. Și victoria roșiilor asupra albilor 

Republica modernă Buriația a fost, de asemenea, un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri (secolul al V-lea î.Hr). Inevitabil, istoria regiunii a fost strâns legată de Imperiul Mongol.

Odată cu sosirea primilor moscoviți, în 1639, au intervenit schimbări majore pe teritoriul Transbaikaliei – au fost stabilite granițele dintre Rusia și China. Prin urmare, în 1703, Buriația a devenit parte a statului Moscova. În momentul aderării la Imperiul Rus, diferite grupuri etnice mongole trăiau în pre-Baikal și Transbaikalia. După trasarea graniței ruso-chineze, aceste comunități au fost separate de restul mongolilor.  

Peste secole, în februarie 1918, când guvernul bolșevic de ocupație a fost instalat în teritoriu, locuitorii și-au manifestat nemulțumirea. Pe acest fundal, în vara lui 1918, comuniștii au fost răsturnați și alungați. În Transbaikalia, cu sprijinul trupelor japoneze, a fost instalat la putere Ataman Grigory Semenov – un lider al mișcării anticomuniste Albe.

Ulterior, în 1918, Buriația s-a aflat sub conducerea trupelor japoneze, iar în aprilie 1919, sub controlul armatei SUA.

Curând, la 2 martie 1920, Armata Roșie a ocupat Verkhneudinsk (capitala Buriației, acum Ulan-Ude). Apoi, Buriația de Vest a devenit parte a RSFSR, iar Buriația de Est a devenit parte a Republicii Orientului Îndepărtat (un stat-marionetă rusesc aflat între Rusia și Japonia). Ulterior, republica din Orientul Îndepărtat s-a autodizolvat, așa că, în 1923, cele două părți ale Buriației au fost unite ca parte a RSFSR. 

După o serie de redistribuiri ale teritoriului, redenumiri și procese de eliminare a identității naționale (în 1992), Buriația (în forma sa actuală) a devenit parte a Federației Ruse.

Cum face Putin epurare etnică și religioasă în Rusia. Sub pretextul invaziei genocidare în Ucraina 

După cum puteți observa din exemplele de mai sus (și lista poate continua), tactica rusească de a captura noi teritorii, de a le fărâmița și de a le inventa diverse forme de statalitate este veche de secole. La capitolul acesta, rușii pot fi considerați profesioniști. 

Adevărul e că procesele de epurare etnică nu au cruțat niciuna dintre republicile moderne înghițite de Federația Rusă. De fapt, în prezent, cei mai mulți dintre locuitorii acestor teritorii (republici moderne) nici măcar nu își cunosc istoria reală. Copiii învață limba rusă, le e impusă o religie străină lor, le sunt impuse tradiții străine, precum și o istorie distorsionată, rescrisă în laboratoarele Kremlinului. Autoritățile rusești distrug monumente istorice și culturale, redenumesc străzile și orașele. 

În plus, avertizăm că genocidarea populațiilor locale continuă și astăzi. Pentru că, împreună cu personalul militar rus profesionist, cu experiență și pregătire pentru a ucide, așa-numita ”carne de tun” este trimisă pe front, în primele linii. Acest lucru se face astfel încât forțele ucrainene să fie epuizate și să își risipească munițiile. Pe scurt, practica asta pregătește terenul pentru sosirea profesioniștilor. 

Astfel, pentru a dispune de carne de tun, regimul de la Kremlin golește închisorile, totodată dispunând de largi segmente de populație de la marginile imperiului. Cel de-al doilea obiectiv al lui Putin în războiul la scară largă împotriva Ucrainei este exterminarea celor care nu se încadrează în doctrina ”lumii ruse”, și anume a non-rușilor (popoarele indigene și minoritățile naționale ale Federației Ruse). 

Mobilizarea militară din Rusia a arătat clar că republicile naționale și regiunile în care locuiesc popoarele indigene sunt principalele ”donatoare” pentru completarea armatei ruse. A se reține că Osetia de Nord, Buriația, Tyva, Daghestan, Ingushetia, Chukotka și regiunea Idel-Ural sunt zonele cu cele mai multe decese înregistrate în războiul de ocupație al Rusiei. Cu alte cuvinte, scopul Federației Ruse nu este doar trecerea prin genocid a poporului ucrainean și lichidarea statului ucrainean, ci și epurarea rasială, etnică și religioasă din interiorul Rusiei. 

În articolul viitor vom analiza permanenta luptă a popoarelor înrobite împotriva ocupației Rusiei genocidare, precum și planurile acestora pentru o viitoare decolonizare a Imperiului Rus. 

(VA URMA)