Săptămâna Patimilor (scurt itinerariu social-teologic)

I.

Săptămâna începe, după calendarul iudaic, cu Sâmbăta lui Lazăr, cea mai directă și nealuzivă anticipare a propriei Sale experiențe în și cu moartea care se anunță la orizont. Așadar, este al treilea la număr și unicul după patru zile. În cazurile anterioare, al fiicei lui Iair și al fiului văduvei din Nain, ne găseam în fața unor momente de intervenție rapidă, copila fiind readusă la viață puțin după ce își dăduse duhul, iar tânărul în timp ce era purtat deja spre groapă, în afara cetății, minunea având loc, deci, în ultima clipă. După suspansul aferent: Happy End! De data aceasta, în Betania, vedem cum Domnul intervine peste pragul timpului și al locului, trupul lui Lazăr fiind în a patra zi de la deces, în cimitir, intrat în putrefacție, proces natural în clima și condițiile funerare ale Orientului și epocii. La dizlocarea pietrei de la gura mormântului, celor de față mirosul le mută nasul. Mai mult, până să ajungă în Betania, prin reacția Lui inițială, Domnul siluește, nu pentru prima dată, bunul simț și rațiunea ucenicilor, fapt care îl determină pe Toma zis Geamănul să facă glume printre ei, cu voce scăzută și chicotind: “Să mergem și noi și să murim cu El.” Cum Învățătorul o tot ținea că prietenul Lui a adormit, refuzând aparent știrea că de fapt a murit, ucenicul citat le făcea cu ochiul celorlalți: Dacă-i așa, atunci să mergem să (a)dormim și noi cu El!… Obrăznicătura făcea bancuri despre șef în prezența acestuia de parcă se afla într-un teambulding. De fapt, constatăm că nu doar atunci încremenirea în evidență, în materialismul al cărui nivel pseudo-metafizic este ideologia, ducea/duce la orbirea față de esență, de ceea ce este doar în profunzime evident, secund, ci necesita, atunci și acum, un cu totul alt fel de inteligență, de înțelegere lăuntrică.

Pornind așadar spre așezarea din apropiere, un fel de Voluntari al Ierusalimului, le regăsim pe cele două surori, cunoscute dintr-o pericopă anterioară, ale decedatului. Ca o gospodină, Marta iese în întâmpinarea prietenului de familie naiv – chestia cu adormitul și trezitul –, reproșând că dispeceratul a dat informații greșite, că au confundat strada Matei Millo din Voluntari cu cea din București, de lângă Sala Palatului, tânguindu-se acuzator: dacă veneai cu SMURD-ul la vreme, nu se întâmpla nenorocirea! Se prea poate, dat fiind că între timp mulți alți prieteni, vecini și cunoscuți se găseau în și prin jurul casei, văzduhul să fi fost brăzdat de scurte sudalme și în chip sigur cineva ar fi invocat pensiile speciale sau cel puțin un nume arab. Enervată de această deturnare emoțională, cea doar aparent simpluță, abonată la pelerinajele anuale de la Cuvioasa, Marta găsește puterea de a își mărturisi credința: “Dar și acum știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îți va da.” Să recunoaștem: câtă nădejde în plină durere! Mântuitorul avea în față un suflet viu căruia îi spune, codat, ca între oameni în același Duh: “Fratele tău va învia.” La care ea, fidelă filonului mesianic: “Știu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.” Da, ai dreptate, dar asta se va petrece, hăt, peste veacuri, iar inima mea este rănită acum, aici. Dialogul neverosimil, căci duhovnicesc, atinge apogeul: “ Eu sunt învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?” Marta, aceeași încadrată clișeist la categoria gospodinelor de profesie, se vădește că este cu adevărat sora Mariei, a celei înțelepte care stătea încă înăuntru, defazată cumva față de cele ce se petreceau afară: “Da, Doamne. Eu am crezut că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.” Abia terminat procedeul de recunoaștere a identității, ea fuge în casă și îi spune discret, fără să înțeleagă musafirii: “Învățătorul este aici și te cheamă.” Trezită din oboseala lacrimilor, Maria iese și cele două fug spre Domnul. Maria Îi cade la picioare și, spre tulburarea Lui, îi spune fix același lucru ca Marta, tocmai ea, cea care dăduse semne că a înțeles până la capăt tâlcul: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.” Copleșit de emoția lor, ca în urmă cu trei ani, la Cana Galileei, de rușinarea mirilor și nunilor, Domnul nu mai lungește ora de religie suis generis și cere să fie dus la mormânt. Până acolo, înconjurat de jale, suspinuri și chipuri înmărmurite, lăcrimează la rândul Lui, în apa sărată topindu-se neputințele încrezătoare și visele amânate ale umanității. Vocea rațiunii, așa zicând, se face iarăși auzită: “Deci ziceau iudeii: Iată, cât de mult îl iubea. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea oare Acesta, Care a deschis ochii orbului, să facă așa ca și acesta să nu moară?” În zumzetul unei asemenea “exegeze”, tocmai bună pentru canalele monetizate de social media ale ignoranților sfătoși, El suspină iarăși, argumentativ, logic precum versul sau sunetul. Nu din pricină de nervi și nu pentru că dorea să dea cu tifla, Domnul cere ferm ridicarea pietrei de la gura mormântului. Iarăși, tot Marta, grijulie nedezmințită în ciuda purității credinței: “Doamne, deja miroase, că este a patra zi.” Ușor uimit de inconsecvență, răspunde blând: “Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Îi vedem pe ceilalți tinându-și de curiozitate respirația – heartbreakingnews! –, pe Marta dând rușinată afirmativ din cap și pe Maria cu ochii ei migdalați larg deschiși, ascultând: “Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Apoi, cu voce tare: “Lazăre, vino afară!” Camera de luat vederi se ridică pe brațul mobil deasupra tuturor și ne arată razant, pe muchie, lăsând umbra în urmă, cum “a ieșit mortul, fiind legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză, iar fața lui era înfășurată cu mahramă.” Un vuiet profund se adună precum norul, ultimile indicații ale Domnului căzând cu puterea vâslei în marea de confuzii, prostie și așteptare, de ironie rămasă fără conținut, sub ploaia cu soare a lacrimilor deznădejdii îmbucurate: “Dezlegați-l și lăsați-l să meargă.” Și concluzia cunoscută a lui Ioan, deloc întâmplător singurul narator al evenimentului.

Wow! Să ne tragem sufletul! Tradiția spune că, ulterior, de teama furiei evreilor și a romanilor, în haosul ce avea să urmeze imediat, culminând în procesul și execuția prietenului său, Lazăr ar fi plecat în Cipru, ajungând episcop la Larnaca. Cum arata și arată, atunci și acum, mormântul unui înviat, a lui Lazăr? Ce este: dovada că, la final, totul a fost o poveste, minunată fără doar și poate, dar tot o figură de stil, un trop, o metaforă? Un episod din “Salvați de clopoțel”? Mai departe, fără să judecăm contrafactual, cum ar fi putut să sune predicile despre Înviere ale celui înviat? Cum le vor fi ascultat Marta și Maria? Ca om trecut prin cea mai de neînțeles experiență, Lazăr ar fi vorbit, convingător, stringent, depre învierea fiecăruia dintre noi, despre învierea celui mort sufletește, despre ridicarea celui căzut, despre pocăința celei stricate în trup, despre limpezirea celui confuz de păcate, despre abandonarea în mâinile lui Dumnezeu a celui care va fi crezut că le poate controla pe toate, că, având tehnica ultimă, bate la porțile eternității, că, având bani, poate cumpăra orice, pământ și cer deopotrivă. Lazăr ar fi vestit Învierea în termeni autobiografici. Credibili până la credință.

II.

Următorul răsărit de soare, Duminică, înseamnă nu doar o nouă, nesperată zi în viața celor trei frați, ci și începutul rapid prin care anticiparea se suprapune cu realitatea. Acum, scena se mută de la Betania la Ierusalim. Nu, nu este un congres de partid cu un singur candidat și nici intrarea trupelor eliberatoare. Domnul își face loc prin mulțimea care, la poarta Ierusalimului, Îl aștepta. Cum am tot spus: fiecare dintr-un motiv ușor diferit. Majoritatea pentru că, să vezi opinie publică înainte de FB!, au auzit despre El, inclusiv despre Lazăr, și au venit să Îi dea nemijlocit un big like. Alții pentru a le rezolva o problemă, de la ridicarea din boală la stingerea creditului în franci elvețieni. La rândul lor, unii știau ceva, nu foarte clar, despre o promisiune a Legii, ceva cu un Fiu care o să facă și dreagă. Dacă era taman Acesta? Alții, strategi la umbra ficusului, nu abandonau nădejdea, cu toate că nu era an electoral, că va veni cineva care să îi elibereze de sub stăpânirea romană, de pretențiile fiscale, de recensămintele și legile acelea semănând izbitor cu recomandările UE: un anti-corupție sau un suveranist. În fine, cum iarăși am spus-o și cu alte ocazii, unii – de fapt, majoritatea – au venit pentru a avea de unde să se întoarcă. În cel mai bun caz, epistemologic vorbind, mă înțelegeți, din robustă și gratuită curiozitate. Da, mai erau și ceva copii care păreau cei mai entuziaști, afișând o exuberanță suspectă. Oricum nu aveau drept de vot și nici toți cetățenie romană. Una peste alta, intrarea zisă triumfală – știm din alte contexte cum “umflă” Scriptura realitatea, un sat ajungând un regat iar un lac semisecat o ditamai mare, o barcă cogeamitea corabie sau un deal pleșuv munte - , sugerată de îmbulzeala și lipsa de protocol, săgetată de strigăte și vorbe aruncate, are loc în plină inflație demagogică. Așa cum îi cunoaștem, orientalii se aprind ușor. De pe asinul luat în leasing de la un păstor, Mântuitorul se uită la contemporani cu iubire, milă, realism și tristețe bine ascunsă. Acceptă să fie pentru câteva clipe parte a scenariului lor de viață, să le confirme aproximațiile, interesele și perplexitățile, nimic promițând, dar alimentând, fără să caute sau să le manipuleze, proiecțiile fiecăruia în parte.

La toate astea se uită, atentă și îngrijorată, inclusiv nomenklatura spirituală a epocii. Ceea ce aud și văd nu le convine, întărindu-le bănuiala, alimentată de dialogurile în răspăr, deja de mic, din sinagogi, cu Textul în față, de replicile date tot de El, în dungă, unor clerici semialfabetizați, de scena sinistră a scoaterii negustorilor cu tarabe cu tot din Casa Domnului – făceau și ei, sărmanii, mici găinării nevinovate prin vânzarea pozei unui Arsenie Boca sau comercializând lumânări “necanonice”, adică nu pe cele de la Mitropolie, scumpe și proaste –, sau de ultimul afront, cel cu învierea lui Lazăr, fratele celor două apucate, al Martei și al Mariei, că, de fapt, la orizont se profilează o concurență teribilă. În consecință, vor încerca să blocheze: că nu are avizul de la servicii – ghinion, HG-ul nu este nici aprobat și nici publicat! –, că nu este vaccinat – iarăși, ghinion de neșansă, pandemia fiind abia de o zi retrogradată la banală gripă! -, că nu are viza valabilă, că nu are declarația de interese actualizată, că… Pentru moment, nimic nu părea să funcționeze, motiv să regândească strategia: să spargă unitatea din interior a colegiului apostolic, să pună de un proces, termene și altele asemenea, doar știm de la Colectiv, și să asmute, într-un act autentic democratic, fix mulțimile utile împotriva Cuiva care, în doar câteva zile, nu ar fi avut, să fi și dorit, răgazul satisfacerii tuturor aștepărilor, mai ales a celor care nu aveau niciuna precisă, ci doar să fie bine ca să nu fie rău. Pas cu pas, asta se va produce: Iuda este cumpărat ușor, acuza de blasfemie lansată unilateral, Cel în cauză purtat, la propriu, de la Ana la Caiafa ca între ministere, băgată chestia politică - ține mereu! –, că nu ar fi guvernatorul amicul sincer al PM-ului de la Roma. Cât despre gloată? Iarăși, știm cu vârf și îndesat: cine azi te pupă în c..r, mâine, cu aceeași abnegație, te scuipă în gură.

În doar câteva zile, asistăm, mirați și nu prea, cum umanitatea își dă în petec. Dar dacă I-am făcut-o Lui, cu cât mai simplu și mai firesc este să o facem între noi, zilnic. Pe raportul acesta între așteptare și dezamăgire se bazează toată hârjoana socială, culturală, emoțională, din păcate uneori și bisericească, așa cum tot această schemă este nesmintit funcțională în lupta pentru bani, putere și, da, pentru femei sau bărbați, după orientări. Unii promit viitor de aur, alții prosperitate, salariu minim garantat, mașină nouă și sterilizare pe gratis, cum tot în marja, ce termen dacic!, expectanței, altă perlă de străromânitate!, se înscriu toate “o să”, “ne popunem să” sau, ca să fim cu picioarele pe pământ, “promitem (solemn, în fața Națiunii) că”. Cunoaștem: setea este cel mai bun crâșmar. Problema apare când ai abonament: întâi, vinul este doar îndoit cu apă, apoi făcut și din pastile, urmând ca mâine să fie doar din eprubetă. Așa ajungi nici să te mai amețești, reușind nu doar să numeri corect banii datorați, dar să eviți și ducerea gunoiului vecinii de pe ulița paralelă. Cu toate astea, mergi mai departe acolo unde pulsează viața, unde se fac și se desfac. În pandemie, nici nu ai putut merge, dar ai compensat la greu cu televizorul care ți-a menținut pulsul ridicat și zahărul în sânge. Ca un făcut, natura umană, altfel decât necuvântătoarele, crede în năluci. La Sinaia, nu am dat peste niciun urs nedormit de teama imaginarului vânătoresc. Nici peștii nu par să aibă o problemă cu granițele fluviale. Cât le privește, păsările fac, la propriu, pe pălăria ta, chiar intercontinental. Doar alcătuirea zisă rațională, înzestrată teoretic cu senzori morali sau măcar cu memoria porcăriilor trăite, pune, tot la propriu, botul. Iar de ademenitori nu a fost niciodată lipsă. Acum trei decenii, se gândea cineva, de exemplu, că după ce chipurile cei mai deștepți români și-au luat lumea în cap, o să mai apară unii și mai “inteligenți” în stare să se dea liberali, conservatori, suverani, iubitori de Țară până la viol? Nu se gândea nimeni. Cum nici la poarta Ierusalimului nu se gândeau atât de departe, mai puțin leprele deja amintite. Nu sunt toate, la un loc, motiv suficient să ne stea în gât când îi spunem, tâmpi, înghesuindu-ne, ura!?

(va urma)