Biruitorul (predica pe scurt)

Ei da, acesta este un paradox ca din manuale: un soldat care se luptă, la propriu, dar mai ales sufletește, cu cei care îl împiedică sau cel puțin care încearcă să o facă, forțând, să nu își trăiască credința. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe nu este deloc întâmplător unul dintre cei mai iubiți. Model și reper. Fără să intru în detalii biografice, bine cunoscute, Gheorghe nu ucide un oarecare balaur, ci mai ales monstrul propriilor temeri, slăbiciuni, adăptări, trădări și amânări. Plasat, prin muncă și efort, într-o poziție socială respectată și sigură, iată că el dezertează, fuge spre Adevăr. Of, de am putea, azi, să înțelegem, să simțim, măcar marginal, ce conflicte au putut să se consume în sufletele și conștiințele unor asemenea oameni! În orice caz, cred că, cel puțin mie, mi-ar fi rușine. “Moștenitor” al credinței pe care am (re)descoperit-o în adolescență, nu am niciun merit. M-am trezit, precum un prinț, născut în porfira Ortodoxiei.

Bărbăția unora ca Gheorghe îmi impune. Nu au stat pe gânduri, nici nu au negociat, nici nu au negat sau au ascuns. Nu au dat declarații anapoda, nu au falsificat și nici nu au mimat conformitatea. Au ieșit în careu, în ceața dimineții, înconjurati de camarazii încă netreziți deplin: Christianus sum! Ceea ce unii, fără gânduri vrăjmașe, vedeau doar forme de entuziasm, alții, mai tipicari, interpretau ca tot atâtea semnale de dușmănie față de autoritatea momentului. În orice caz, în secret, erau admirați și căiniți deopotrivă. Opțiunea lor nu a lăsat pe nimeni indiferent. Au trezit alte minți, au pus pe gânduri, au dat imbolduri sufletelor, au arătat că se poate: să fii liber în duh.

Dar oare de ce s-au lipit, la propriu, de Hristos? Gheorghe și alții ca el au găsit în Mântuitorul ostașul perfect: Cel care nu stă, mâncând fructe, în cortul păzit de centurioni, asistând la luptă precum la operă, ci, în primul rând, luptând nemijlocit. Împotriva păcatului. Iar la finalul omenesc, plănuit ca atare, nu a trimis pe altcineva, ci s-a dus El înșuși. Pe Golgota, pe Cruce, în Mormânt. Generalul se naște din noroi și sânge, nu din ștampile și acte. Cu atât mai veridică este, apoi, Învierea, capătul unei lupte corp la corp. Așa am putea înțelege, fie și parțial, ce elan a putut trezi în armata romană exemplul Celui care moare pentru veșnicia altora.

Sus să avem inimile!