"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Rușii i-au ucis toate rudele Olesyei (foto sus) – ambii copii, soțul, părinții și doi frați. La șapte luni după începutul războiului la scară largă, femeia a rămas complet singură. Avea un loc de muncă stabil și bine plătit în Italia. Ar fi putut să încerce să-și refacă viața, însă Olesya a lăsat totul și s-a întors în Ucraina, unde s-a alăturat Forțelor Armate.
”La un moment dat, îmi doream mult să mor... Nu aveam curajul să mă sinucid, așa că eram nerăbdătoare să ajung infanteristă. Nu dădeam atenție obuzelor, minelor și dronelor. Spuneau că sunt nebună, dar nu mi-a păsat. Mă comportam greșit, acum știu… dar așa a fost… Abia mai târziu m-am calmat și am început să privesc viața altfel. Atunci am reînceput să visez”, relatează Olesya.
În prezent, femeia e medic de război în cadrul Brigăzii 128 separată de asalt montan transcarpatic. Drama Olesyei a fost dezvăluită de publicația Ukrayinska Pravda, care i-a publicat mărturiile.
În mod ironic, Olesya s-a născut pe teritoriul Rusiei, deși părinții ei (amândoi militari) erau ucraineni – mama din Kiev, iar tatăl din regiunea Cernihiv. La începutul anilor ‘80, ambii serviseră în Afganistan ca parte a unui contingent al armatei sovietice. Când femeia era însărcinată în șapte luni, au primit o permisie. Au ajuns cu avionul la Rostov, apoi s-au îndreptat cu o mașină spre Luhansk, unde locuiau în acea perioadă. Pe drum au început chinurile nașterii, Olesya fiind născută prematur în orașul rusesc Novoshakhtinsk.
Fata și-a petrecut copilăria și adolescența în Luhansk. Din moment ce familia se confrunta cu lipsuri financiare, după ce a absolvit liceul, în 1999, fata a plecat la muncă în Italia. O perioadă a lucrat chelneriță, dar a învățat și a obținut o specializare de asistentă medicală. Observându-i priceperea și devotamentul, chirurgul pe care îl asista i-a scris o recomandare în urma căreia Olesya a primit o bursă în cadrul Universității La Sapienza din Roma. Absolvind șase ani mai târziu, femeia a început să lucreze la spitalul NATO din Anzio.
”Am o specializare destul de nișată – chirurgie militară pe teren, răni de schije și glonț”, explică ea.
Olesya s-a căsătorit încă din timpul facultății. Soțul – Oleksandr – era ucrainean din Kiev. S-au cunoscut în Kiev și după un timp s-au stabilit în Italia. Oleksandr a fost neurochirurg și a lucrat împreună cu Olesya. Cuplul avea doi copii – un fiu, Gabriel, și o fiică, Sofia.
2014. Calea războiului
Tânăra familie trăia foarte bine – cuplul avea salarii mari și-și permitea o locuință frumoasă, spațioasă, precum și vacanțe, călătorii. Asta până în 2014, când a izbucnit războiul în Ucraina. Războiul rusesc a schimbat totul.
”Fratele și un prieten apropiat al lui Oleksandr au fost uciși în estul Ucrainei. Când a aflat, a luat decizia de a se alătura Forțelor Armate ale Ucrainei. Nu i-am putut interzice asta, a fost decizia lui fundamentală”, își amintește Olesya.
Zis și făcut. Oleksandr a început să lucreze ca medic într-o unitate de luptă, deseori evacuând răniți din zone de front. În cursul unei astfel de evacuări, artileria rusească a lovit în plin vehiculul medical în care se afla și el. Oleksandr a fost grav rănit, două schije afectându-i coloana vertebrală. A suferit mai multe operații complexe la Kiev, medicii fiind de părere că bărbatul nu va mai putea merge niciodată. Dar nu a cedat. După alte operații în Italia și Germania, Oleksandr s-a repus pe picioare.
A vrut să-și reia munca medicală în Italia, dar pentru asta a fost necesar să-și reconfirme calificările. La începutul lunii februarie 2022, Oleksandr se afla în Italia. Întrucât la vremea aceea încă existau restricții severe anti-Covid, bărbatul s-a oferit să-și trimită fiul și fiica la bunicii din Kiev, ”ca să poată trăi măcar puțin în condiții normale, libere”.
Începutul invaziei rusești la scară largă
În dimineața de 24 februarie 2022, Olesya se afla în sala de operație. Când a ieșit de acolo, în jurul orei 11.00, avea să afle de la colegi despre începutul invaziei rusești.
”Nu mi-a venit să cred… M-am grăbit să-mi sun copiii și soțul, dar nu am reușit… Timp de două zile, nu a existat posibilitatea comunicării cu Kievul, nici pe internet, nici în mod obișnuit, cu telefonul. Am reușit, totuși, să vorbesc cu părinții mei care locuiau în Mariupol. Asta a fost ultima noastră conversație”, relatează Olesya.
Rușii i-au asasinat părinții, împușcându-i în stradă
După pensionare, părinții Olesyei locuiseră o lungă perioadă în Luhansk. În 2014, autoritățile rusești de ocupație au încercat să le ofere funcții pentru a trece de partea lor (așa-zisa Republică Populară Luhansk), însă cei doi au refuzat categoric. După refuz, un prieten i-a avertizat că urmau să fie arestați în curând, sub acuzația de spionaj pro-Ucraina. Cuplul a reușit să fugă, părăsindu-și casa și toate celelalte proprietăți, ulterior stabilindu-se în Mariupol. La începutul invaziei rusești la scară largă, când Mariupolul era asediat și bombardat fără milă, părinții Olesyei au ajutat la evacuarea copiilor din orfelinate prin coridoarele verzi.
”Imediat după ocuparea Mariupolului, unul dintre fanii locali ai ‹lumii ruse› s-a dus și mi-a turnat părinții pentru ajutorul acordat forțelor ucrainene. Au fost acuzați că ar fi răpit copii și au fost împușcați pe stradă. Trupurile lor au fost lăsate acolo timp de o lună. Rușii au ucis mulți civili pe străzi. Îi împingeau ca pe animale și-i împușcau. La ceva timp, au făcut o groapă mare cu un excavator, în care au aruncat cadavrele la grămadă. Apoi au turnat beton peste ele și au început să construiască o clădire înaltă. Despre toate acestea mi-a spus un vecin care a reușit să scape”, relatează Olesya.
Moartea copiilor
Dar femeia avea să afle mult mai târziu despre moartea părinților. Înainte de asta, a primit o altă veste îngrozitoare – despre moartea copiilor. În primele săptămâni ale invaziei rusești la scară largă, când se intensificaseră loviturile cu rachete asupra Kievului, rudele soțului au intrat în panică și au decis să se refugieze în vestul țării pentru a putea trimite copiii în străinătate.
”Asta s-a întâmplat pe la mijlocul lunii martie. Alături de alții, în autobuzul de evacuare s-au urcat socrii mei, cumnata, alte două rude și cei doi copii ai noștri. Autobuzul a fost lovit de o rachetă rusească. Toți au murit. Fiul – Gabriel – avea 14 ani, iar fiica, Sofia, numai 7. Suflul exploziei îl aruncase pe Gabriel din autobuz și a mai trăit câteva zile, însă din cauza arsurilor, care i-au afectat peste 90% din corp, nu a avut șanse de supraviețuire. Asta mi-au spus medicii de la Kiev. Chiar n-am vrut să-mi las copiii să plece din Italia în acel moment… de parcă aș fi avut o premoniție că nu-i voi mai vedea niciodată…”, își amintește Olesya, iar cuvintele ei te izbesc ca o bâtă în moalele capului.
Moartea soțului
După moartea copiilor, Oleksandr s-a închis în sine. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să meargă din nou la biroul de înrolare militară, ignorând vechile răni de pe urma cărora nu și-a revenit niciodată total. Așa a reajuns pe front, în focul luptelor. Oleksandr s-a învinuit de moartea copiilor, fiindcă el stăruise să-i trimită în Ucraina. Până la sfârșitul verii, povestește Olesya, Oleksandr nu i-a răspuns nici la telefon, nici la mesaje. Comunicarea a fost reluată treptat, telefonic, cu mari și inevitabile dificultăți de factură emoțională. Dar nici această regăsire fragmentară nu a durat mult.
În septembrie 2022, rușii au lovit în plin mașina unui bărbat care evacua răniți lângă Bakhmut, spulberând-o cu o rachetă ghidată anti-tanc. Din pricina tirului susținut, zona fiind foarte problematică, trupurile carbonizate ale victimelor nu au putut fi recuperate decât după o lungă perioadă, când au și fost identificate.
”Oleksandr a fost înmormântat în martie 2023, în Kiev, lângă mormintele copiilor. Încă nu am fost acolo – nu găsesc puterea. Nici măcar nu mă pot uita la fotografiile lor”, spune Olesya.
Frații
Femeia avea doi frați mai mici cu cinci, respectiv zece ani. Ambii călcaseră pe urmele tatălui, fiind militari. Cel din urmă – Pavlo – a servit într-o baterie de mortiere și a fost ucis în mai 2022. Mezinul – Dmytro – activa ca lunetist și a participat la eliberarea regiunii Herson. În septembrie 2022, postul său a fost atacat de un tanc rusesc. Deși cadavrul lui Dmytro nu a fost încă găsit, numele lui apare pe lista oficială a morților.
Așadar, până în toamna lui 2022, în a șaptea lună a invaziei la scară largă, rușii i-au ucis Olesyei toate rudele de primul grad – copiii, soțul, părinții și frații. Atunci, femeia a decis să se înroleze în Forțele Armate ale Ucrainei.
Căutând moartea
La început, știind prea bine ce intenționa să facă Olesya, conducerea spitalului din Italia a refuzat să o lase să plece, prevalându-se de clauzele contractuale. Însă, de îndată ce și-a rezolvat pașaportul, ea și-a luat un ”concediu”, plecând cu autobuzul spre Ucraina. În ianuarie 2023 a ajuns la Lviv, unde a semnat imediat un contract de servicii. Auzind motivul pentru care Olesya decisese să se înroleze, un ofițer al Brigăzii 128 separate de asalt montan transcarpatic a acceptat imediat să o ducă la brigadă.
Olesya a urmat o perioadă de instrucție. Ulterior, ca parte a unei unități de infanterie, a fost trimisă în zonele de luptă din direcția Zaporizhzhia. Femeia a solicitat să activeze în primele linii, unde este medic de război. În prezent, unitatea Olesyei se află într-un sat despărțit de un râu. Pe un mal, trupele ucrainene, pe celălalt – invadatorii ruși. Casele au fost distruse până la temelie, obuzele și rachetele lovesc necontenit. Roiuri de drone supraveghează orice mișcare. În aceste condiții, de regulă, medicii lucrează în beciuri, care sunt o idee mai ferite.
”Un șoricel și-a făcut culcuș în părul meu”
”Odată, în timp ce dormeam, un șoricel și-a făcut culcuș în părul meu. Când m-am trezit, am țipat cât am putut de tare. Ceilalți militari zâmbeau, nu știau cum să mă ajute. Le-am zis să folosească o foarfecă. De-atunci port dreduri africane”, relatează Olesya.
Armata i-a dat Olesyei un indicativ de apel în consonanță cu numele ei – Lysytsya (Vulpea). Este respectată și iubită, ceea ce nu e deloc surprinzător, pentru că nu se teme să meargă după răniți și oferă îngrijiri medicale profesionale atât pentru leziunile specifice războiului, cât și pentru bolile ”civile”.
”Se lucrează bine cu mine, nu mă cert cu nimeni. Numai uneori îi mai cicălesc pe militarii care tem de injecții ca niște copii. Linia frontului are mare nevoie de îngrijiri medicale de calitate. Odată, înainte de un atac, un soldat a avut o stare de pre-accident vascular cerebral pe considerente de stres, dar medicul de război nu și-a dat seama de asta. Prin urmare, un bărbat care avea peste 50 de ani a murit. Medicii profesioniști pot face diferența”, explică Olesya.
”Nu trebuie să lăsăm frica să ne învingă”
De îndată ce stațiile anunță că cineva a fost rănit în poziții de luptă, femeia nu ezită să sară în mașină și să meargă la evacuare.
”Poate fi înfricoșător când mașina de evacuare rămâne blocată în noroaie și mlaștini, sub focul constant al mortierelor rusești. Rănitul mă ține de mână și mă întreabă dacă totul va fi bine, dacă vom ajunge la destinație. Nu știu dacă va fi așa, nu știu nimic, dar îi spun că totul va fi bine și că vom reuși la timp. Apoi, rănitul îmi spune cine îl așteaptă acasă. Mi-e greu... Este greu și când băieții spun că le este frică să plece la luptă. Și mie mi-e teamă, dar trebuie să plec. Pentru că, dacă nu noi, cine va pleca? Nu trebuie să lăsăm frica să ne învingă”, punctează Olesya.
”Mi-e teamă să adorm, pentru că, după ce îmi închid ochii, familia mea e vie, ei râd și plâng, mă strigă…”
Femeia încearcă să uite trecutul, dar trecutul nu-i dă drumul. Ea încă visează la familia ei.
”Asta se întâmplă mai cu seamă înainte de zilele de naștere sau înainte de diverse sărbători. Atunci mi-e teamă să adorm, pentru că, după ce îmi închid ochii, familia mea e vie, ei râd și plâng, mă strigă… Uneori visez fragmente din viața mea. De multe ori le cer să mă ia cu ei. După un astfel de vis am solicitat să fiu trimisă în prima linie. Am sperat că voi muri acolo”, relatează Olesya, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.
Femeia spune că nu ar putea ajuta niciodată un rus rănit, adăugând că nu simte regrete pentru ei.
”Aici am găsit o nouă familie mare pentru mine”
Reflectând la motivul pentru care a ajuns să trăiască o astfel de viață, Olesya a găsit un răspuns care îi e suficient:
”Eu cred că fiecare dintre noi are un drum. Cred că destinele noastre au fost scrise de la început. Nu știu dacă într-adevăr există Dumnezeu, nu merg la biserică. Nu am regretat niciodată că m-am alăturat Forțelor Armate ale Ucrainei. Întotdeauna mi-a plăcut să ajut oamenii iar aici e nevoie mai mult ca oricând de asta. Asta e motivant. Aici am găsit o nouă familie mare pentru mine”.
Inițial și-a căutat moartea, dar acum poate visa la viitor:
”Când m-am înrolat în armată voiam să mor, dar acum nu mai vreau asta… acum am speranțe, acum am reînceput să visez… Înțeleg că nu se va întâmpla în curând, dar îmi doresc să văd sfârșitul războiului. După aceea vreau să trăiesc o viață liniștită. Poate că voi deschide o mică clinică privată sau poate că îmi voi cumpăra o rulotă, îmi voi lua un câine și voi călători mult”.
