"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
La 3 aprilie 1950, guvernul comunist al Republicii Populare Române (titulatura statului-hibrid creat de ocupația sovietică după eliminarea monarhiei legitime) emitea Ordinul nr. 100 privind ”lupta împotriva duşmanului de clasă”, act normativ aminamente represiv, prin care se defineau „categoriile de cetăţeni ce vor intra în obiectivele Securităţii cu propuneri de a fi trimişi unităţilor de muncă".
Printre categoriile enumerate se menționau: "1) Toţi cei care lansează sau răspândesc svonuri alarmiste, tendenţioase, duşmănoase; ascultă şi difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste;
2) Toţi cei ce aduc injurii P.M.R., conducătorilor săi, Guvernului, Uniunii Sovietice şi conducătorilor săi şi ţărilor de democraţie populară;
3) Toţi acei cetăţeni români care întreţin legături de prietenie cu legaţiile imperialiste, care au frecventat sau frecventează bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste, precum şi toţi cei care sunt în relaţii cu familiile funcţionarilor ambasadelor imperialiste. (...)"
Acest ordin venea să reglementeze categoriile de cetățeni considerați adversari ai comunismului, care, fără să mai fie trecuți prin fața Justiției, în baza unor simple procese verbale, erau condamnați la detenție și muncă forțată în cadrul așa numitelor "colonii de muncă", în realitate lagăre de exterminare, înființate în același an, prin Decretul 6 din 14 ianuarie 1950.
Sute de mii de oameni au luat astfel calea - de multe ori fără întoarcere - a lagărelor comuniste, fiind folosiți ca robi, bunăoară în bestialele colonii ale Canalului și în cele din Insula Mare a Brăilei, sau la Cavnic și Baia Sprie, în măruntaiele minelor de plumb.
O mare parte a acestora nu s-au mai întors niciodată acasă. Locurile de înhumare a rămășițelor lor pământești sunt până astăzi secrete de stat, neputând fi descoperite.
