"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Într-un amplu interviu pe care am avut onorea să mi-l acorde (îl puteți citi integral AICI), fostul deținut politic Alexandru Mihalcea – scriitor, fost jurnalist de investigații și fost profesor de limba franceză (pe care a învățat-o în spatele gratiilor) – face o serie de clarificări esențiale, printre care și aceasta: adevărata oroare a Gulagului e exprimată de Varlam Șalamov, nu de Aleksandr Soljenițîn, care nu reușește să o epuizeze (mai cu seamă din pricina formei de expunere), deși scrierile sale au zguduit Occidentul.
O viziune ”blajină”
”Îndrăznesc să spun că viziunea lui Soljenițîn este ‹blajină› în raport cu experiența din marele Nord a lui Șalamov, o experiență pe care o relatează la modul direct, fără niciun fel de înflorire. Acolo-i vorba despre o realitate brută ce ne e dezvăluită fără pic de fard, fățiș și brutal ca un glonț în ceafă”, punctează Mihalcea.
Toate supliciile și abominațiile expuse de Șalamov își găsesc corespondențe similare (sau nuanțate) în regimnul carceral din România comunizată și ocupată de tancuri rusești. Însă există o excepție notabilă: așa-numitul Experiment Pitești, barbarie singulară în lumea comunistă. Nici măcar la Șalamov nu veți găsi ceva asemănător.
În cele ce urmează vă prezint fragmentele în care domnul Alexandru Mihalcea (foto sus) analizează aceste problematici:
Alexandru Mihalcea: În general, cei care au fost interesați de fenomenul concentraționar din Uniunea Sovietică se raportează, cel mai adesea, la scrierile lui Aleksandr Soljenițîn. Cred însă că Soljenițîn nu epuizează grozăvia Gulagului din perioada stalinistă. Să nu uităm nici că înainte de Uniunea Sovietică a fost Rusia revoluționară care cuprindea, printre numeroasele spații ale terorii, și lagărul din Insulele Solovki, ca și lagărele ocazionale din Asia, unde au avut loc fenomene de o cruzime ieșită din comun, ca peste tot de altfel.
Sigur, cruzimea nu e proprie doar marelui prădător numit om, rafinamentul extrem în materia asta îl au însă oamenii, e fapt demonstrat. Cruzime brută, acte de cruzime demențială apar în toate momentele revoluționare, dacă ne gândim și la Revoluția Franceză dar și la alte excese de acest fel care s-au soldat cu râuri de sânge. Cruzimea rafinată este exercitată îndelung în anchetele politice și în detenția din închisorile și lagărele din regimurile totalitare.
Revenind la ideea pe care am enunțat-o la începutul discuției, cea privind scrierile lui Aleksandr Soljenițîn, de altfel valoroase, care au zguduit Occidentul, aș spune că, pentru a înțelege Gulagul cuprins între 1918 și până foarte târziu, cel puțin până la sfârșitul perioadei staliniste, care a fost teroare de la un capăt la altul, este neaparată nevoie să fie citit și Varlam Șalamov, autor realmente esențial în aria asta de cunoaștere. Îndrăznesc să spun că viziunea lui Soljenițîn este ”blajină” în raport cu experiența din marele Nord a lui Șalamov, o experiență pe care o relatează la modul direct, fără niciun fel de înflorire. Acolo-i vorba despre o realitate brută ce ne e dezvăluită fără pic de fard, fățiș și brutal ca un glonț în ceafă.
Experimentul Pitești, o culme întunecată
S-au întâmplat și în România acte de cruzime asemenea celor de la Magadan, în Siberia. Le-a scos la iveală procesul caraliilor de la Salcia, din 1955, zădărnicit de manevrele lui Alexandru Drăghici. Am descris acest proces și l-am analizat pe larg în ”Salcia – un lagăr al morții”, o lucrare care înfățișează istoria unui lagăr de la un capăt la altul, istoria unui lagăr de exterminare din România comunistă.
Experimentul Pitești, care reprezintă o culme întunecată a grozăviilor, singulară în lumea comunistă, afirmă însuși Soljenițîn, este, potrivit monumentalei lucrări ”Le livre noir du communisme” (Laffont, Paris, 1997, pagina 457), o contribuție ”a primei țări care a introdus în Europa metodele de ‹reeducare› prin ‹spălarea creierului› folosite de cominterniștii asiatici – dar perfecționându-le înainte ca asiaticii să le fi întrebuințat în mod masiv”.
În lagărele lui Șalamov nu este vorba de un experiment, ci de o acțiune a cărei finalitate este cunoscută, de altfel, la nivelul întregului Gulag, și anume exterminarea fizică – pur și simplu oamenii aceia erau aduși acolo ca să fie lichidați prin muncă îngrozitoare, foame și frig –, în timp ce motivațiile, rațiunile, dacă pot să folosesc acest termen, ale așa-numitului Experiment Pitești sunt multiple și comportă o bătaie mult mai lungă decât cele întâmplate în Rusia sovietică. Firește, exterminarea fizică rămâne marele obiectiv final, însă până acolo, zdrobirea omului vizează deopotrivă sufletul, chinuit îngrozitor, și trupul supliciat.
Temniță pentru toată lumea
Dumnezeu m-a ferit să trec prin experimente de genul Piteștiului, acesta se încheiase în 1952, nu știu dacă aș fi putut să duc crucea asta, dar am simțit pe pielea mea multe nenorociri, am văzut ce pot face uneltele unui regim criminal împotriva oamenilor nevinovați și lipsiți de orice apărare. Fiindcă – avem datoria să punctăm asta ori de câte ori abordăm subiectul –, cei mai mulți deținuți politici au fost victimele legislației dictaturii, concepută astfel încât să poată fi oricine azvârlit în temniță”.
