Partizanul Ion Gavrilă Ogoranu: ”Securiștii o luau pe mama de acasă cu mașina, o băteau, apoi o aruncau la marginea drumului cu oasele frânte”. Cum ieșeau ”sirenele” Securității la ”cules de zmeură”

Într-o seară de la începutul anilor ‘50, în perioada rezistenței în Munții Făgărașului, partizanul Ion Gavrilă Ogoranu s-a furișat să-și vadă unul dintre unchi, luându-și toate precauțiile impuse de viața în clandestinitate. Voia să afle vești despre mama sa, bestial chinuită de Securitate, și despre cele ce se întâmplau în zonă. 

Așa va afla că securiștii aduceau cu mașina niște fete ademenitoare pe care le travesteau în țărănici, trimițindu-le la ”cules de zmeură” în pădure, cu indicația de a fi gălăgioase, scopul fiind atragerea partizanilor în niște zone în care puteau fi arestați sau împușcați în plin. Luptătorii lui Gavrilă Ogoranu sesizaseră apariția ”sirenelor”, pe care le-au privit cu bioclul, bănuind că era vorba despre una dintre multele capcane întinse de Securitate. 

Podul.ro vă prezintă episodul amintit așa cum este acesta zugrăvit în prețioasele memorii pe care Ion Gavrilă Ogoranu le-a lăsat posterității (”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, Editura Sânziana, București, 2020): 

”Într-o seară am ajuns la unchiul meu, având grijă să fie singur. (…) 

– Acasă?, am întrebat eu.

– Îi bine, îmi spuse oftând unchiul.

Din altă parte eu știam ce bine este, cum mama era luată de acasă cu mașina, bătută, apoi aruncată la marginea drumului cu oasele frânte, dar unchiul nu voia să mă îndurereze prea mult. 

Când să plec, unchiul a adăugat:

– Nepoate, nu voiam să-ți spun, dar te știu cuminte. A trecut pe aici destrăbălata aia din București, Sanda sau cum dracu o cheamă. ‹Unchiule›, îmi zice, ‹dacă îl vezi pe Ionică, spune-i că mi-i dor de el. Știe unde stau și eu vin zilnic după zmeură›. Le-aduce pe ea și pe mai multe fete cu mașina până mai aici. Ai grijă nepoate ce faci.

– Acum înțeleg, unchiule, ce-i aici, fii fără grijă.

Acum mi se părea limpede tactica Securității. Eram alungați din sate, înghesuiți în câțiva munți unde ni se întindeau capcane de tot felul. 

Relațiile mele cu Sanda de acum câțiva ani nu i-ar fi dat dreptul de a i se adresa cu ‹unchiule› unchiului meu. N-am avut vreme pentru aventuri de dragoste și, în plus, pentru tinerii intelectuali din sate era la vremea aceea o limită morală pe care, dacă o depășeai, toată apa râurilor de munte n-ar fi fost destulă să te poată spăla. 

Acum înțelegeam de ce, de câteva zile, în tăieturile cu zmeură de pe Valea Dejanului, cât era ziua de lungă se auzeau strigăte ademenitoare de sirenă. Cu binoclul, băieții le și văzuseră și își dăduseră cu părerea că erau chiar frumoase. Ceea ce nu știam era că acele chemări ni se adresau nouă”.