Nicu Steinhardt mi-a spus primul că regimul comunist se va prăbuși

Nicu Steinhardt mi-a spus primul – într-o discuție purtată în apropierea garsonierei unde locuia pe lîngă Casa Suțu – că regimul comunist se va prăbusi. 1/ Cum am ieșit pe stradă am observat agenții Securității într-o Dacie, doi au ieșit din mașină și s-au luat după noi. Prezența lor ne stimula… 2/ Afirmația nu venea hodoronc-tronc, ci continua o discuție despre Soljenițîn începută la el acasă. Era bucuros să găsească un admirator al scriitorului rus. Citisem Gulag, Pavilionul Canceroșilor, O zi din viața lui Ivan Denisovici. Să spun că avea în perete o fotografie color a lui Soljenițîn, decupată dintr-o revistă occidentală. Soljenițîn era unul din subiectele lui favorite. De aici am început să vorbim despre comunism. 

A ajuns să-mi spună „o să trăim sfîrșitul lui!!! Ai să vezi! Nu mai e mult!”. Eram în 1983. Nu prea se arătau semne. 99% aveau convingerea că vom trăi veșnic cu un Ceaușescu deasupra capului. Cel puțin cît va exista URSS, i-am zis. E de neimaginat ca URSS să cadă sau să-și schimbe sistemul politic. Rușii sunt născuți pentru bolșevism. Le trebuie un cnut. Eram suspicios – de ce mi-a trîntit asta cu căderea comunismului? Poate mă încearcă, mi-am zis. De ce ar avea încredere într-un necunoscut care îl provoca pe subiecte pe care mai nimeni nu avea curaj să le abordeze? Era letal dacă eram informator al Securității. Lumea noastră era bucșită cu ei. Circula butada că la doi români sunt trei informatori. Nu o credeam, dar după 1990, cînd am cercetat în arhive, s-a adeverit că erau mult mai mulți decît credeam. M-am uitat lung la figura lui să văd daca nu blufează așa, să mă încurajeze, îi păream deprimat. Nu, deloc. Era senin, rostise un adevăr de neconstestat pentru el.

Nu îl știam de prea multă vreme, m-am apropiat de el în 1982, după ce i-am dat „Luxul Melancoliei”. L-am cunoscut prin intermediul lui Alexandru Paleologu la Casa Scriitorilor. După cîteva zile mi-a spus că pleacă la Rohia, dar ia cartea cu el, fii fără grijă, nu am uitat ce am promis. Ne-am revăzut, dar nu la București, ci la Bistrița, după cîteva luni la un colocviu unde veneau scriitori și artisti plastici. 

Avem de vorbit! mi-a spus. Eram așezați în jurul unui blat lung din lemn. Mînca numai brînză de vaci pe care o purta într-o bucată de pînză. A desfăcut-o la masă ignorînd toate bunătățile ardelenești. Suferea grav cu stomacul. I se trăgea din pușcărie. Ședeam umăr la umar, am schimbat doar cîteva vorbe. Pe scurt – ”Grea carte ai scris, frate Steliane…” Etc. Mă opresc aici. Restul ziselor lui avea un caracter privat. Îmi era adresat numai mie. Îmi amintesc că amesteca – așa cum îi plăcea – considerații psihologice despre mine și literatura pe care încercam s-o scriu, apoi cădea pe un citat din Sfînta Scriptură… Întîi despre deznădejde. Era primul care observa și era adevărat. Mi-a spus că pendulez nepermis între credință și necredință și că nu sunt lămurit. El era evreu și se botezase în celula unei închisori. Cred că înțeleageam ce voia să-mi spună. N-am răspuns. 

Apoi – era curios să vadă cum voi continua. I-am relatat că depusesem în iarnă la editură al doilea roman. Da? Și cum îi zice? „Playback”. La cine? La Geta Dimisianu. Aha! Ești pe mîini bune. Poti să tragi nadejde să apară… Dar de ce acest titlu? Nu îi placea, („Nu o să ințeleagă nimeni”). I-am spus că nu există un echivalent românesc, e un cuvint tehnic care descrie un procedeu din televiziune. Eu am extins înțelesul lui la întreaga societate. I-am explicat și ce vrea să zică „playback”. Aha! A rămas să vorbim într-una din seri mai mult. Dar nu am mai apucat decît peste ceva vreme, cînd a venit la București. M-a anunțat prin telefon să ne vedem în trei și cu Conu Alecu. Stătea puțin în oraș – avea de făcut o înregistrare la radio…

Nicu Steinhardt locuia într-o chicinetă care amintea de o chilie, pe strada Ion Ghica la nr. 3. În anii care au urmat, ritualul între noi a fost același. Petrecea perioade lungi la Mănăstirea Rohia în Maramureș, unde se ducea să-și curețe sufteul… Cînd poposea la București, ne vedeam în Ion Ghica, sau în oraș și făceam lungi plimbări. Peripatetizam pe cîteva subiecte, cam aceleași. Era curios să afle: ”Ce mai e cu cărțile?” Playback și Corpuri de iluminat. Se interesa ce făcusem la ultima vizită la editură, sau la cenzură. Mă scruta să vadă dacă cedez. Puțini rezistă la o asemenea presiune. Marturisesc că mi-a dat curaj, nu am cedat și pentru că mi-a fost rușine de el. Marele meu prieten și sfătuitor. M-a făcut să mă țin tare. M-a încurajat să nu capitulez. Mi-a explicat, dacă voi fi anchetat, cum să mă comport, povestindu-mi nu o dată, din propria lui experiență la Securitate. Mi-a folosit, recunosc, nu m-am lăsat intimidat. Îl tachinam uneori pe chestiunea – cînd ziceați că o să cadă comunismul, dle Steinhardt? Ai să vezi! Făcea. Răbdare!

Cum pe la mijllocul anilor ‘80 au început să apară semne că URSS era grav bolnav, prindeam curaj. Mai mult eu, că el era deja convins că nu mai este mult pînă la final. Tavarasci konec! Avea o extraordinară dorință să asiste la ultimul act și să rîdă.

Din nefericire n-a mai apucat. Mi-a părut extrem de rău de figura pe care i-o făcuse destinul. La asta m-am gîndit în aprilie 1989 cînd cineva m-a anunțat că Nicu Steinhardt a murit la Rohia. Era singurul om pe care îl cunoșteam care trebuia neapărat să traiască zilele din toamna/iarna acelui an. Era cel mai bun dintre noi. Înțelesese mai bine și înaintea noastră ce se întîmplă. Dar asta am înțeles după 22 decembrie.

Am călătorit într-un tren de noapte de la Gara de Nord. Am ajuns la Rohia a doua zi. Funeraliile au fost de o tristețe care nu mi-am imaginat să existe. Toată lumea strînsă la mănăstire l-a plîns sincer și profund. Despărțirea a fost de o mare durere. Cel putin pentru mine – aveam secretul nostru. Știam că a murit neîmplinit, că nu a apucat să trăiască ce prevăzuse de atîtea ori. Cînd priveam în jur și observam armata de agenți ai Securitatii care supravegheau / filmau / fotografiau înmormîntarea marelui lor dușman, chiar am început să cred că nu mai e mult…”.

(Fragment din volumul ”Sunt un copil al războiului rece”, Editura Corint, 2020 / volumul poate fi comandat AICI)