Fluxul memoriei

Asemeni iubirii, care poate fi rănită, asemeni pasiunii, care poate păli, asemeni gusturilor, care se pot schimba, asemeni focului iubirii de țară, care poate răci, asemeni limbilor, care pot fi uitate, memoria, patrimoniu imaterial la rândul său, dacă o neglijezi sau chiar o falsifici, într-o bună zi, la scara istoriei, te trădează, lăsându-te în captivitatea clipei în care nu știi de unde ai venit și cu atât mai puțin încotro te îndrepți. 

Așa cum nu te joci cu iubirea, cu pasiunea sau gusturile, cu obârșia sau în general cu datele culturale, tot astfel memoria nu este nici facultativă, nici intermitentă, cu atât mai puțin negociabilă. Motivul, aparent simplu, dar adânc, din generație în generație: ești pentru că există. Nu o prinzi în cuvinte, nici în monumente și chiar nici în muzee. Memoria este acel ceva care ne zidește fără să ne forțeze, care ne dă sens, fără să ne siluiască, care plutește în aer fără să se pună, precum uleiul, pe pereți, ne întemeiază și ne orientează, ne ceartă, ne corectează și, cu ochi multipli, ne interoghează în cele mai întunecate unghere. Dacă avem inteligență istorică, o luăm sfetnic. Pentru că ea, precum părintele duhovnic, ne smerește, ne iartă și ne întărește. 

Altminteri, abandonată, tratată superficial, este furată pe față de cei care, până să ne doboare în trup, vor să ne ucidă în suflet. 

Memoria este râul timpului care, după unduiri spectaculoase, albii adânci și cascade, se contopește în marea veșniciei în care, totuși, se știe cine ești, ce ai făcut și ce ai ratat, chiar ucis.

Doxa!