”Avantajul” unei teologii reale

adică întemeiate pe gândire proprie care doar după ce a devenit ca atare, precum persoana, poate intra în șuvoiul Tradiției fără a se pierde sau simți singură pe o plută suprapopulată, rezidă mai ales în reformularea, refacerea și reîmprospătarea raporturilor de autoritate în adevărata lor geometrie.

Niciunde în Noul Testament nu dăm de imaginea Domnului amenințând, promițând pedepse, sugerând printre rânduri chinuri cumplite în veșnicie, dar prefațate prin tot felul de mizerii curente, terestre. Singurul Lui avertisment, comun întregii Revelații biblice, este legat de Judecată, de ceea ce, la finalul final, se va petrece: separare, limpezire, ieșire din ascunzișul dilematic și din faldurile mizeriei puse sub covor. În rest, da, dialog, foarte mult dialog, cu toată lumea, inclusiv cu alte "ființe", cu femei, pe alocuri vorbe în răspăr, întrebări stângace ale Apostolilor, perplexități și chiar mitocănii din partea contemporanilor neobișnuiți cu gravitatea precum un curier să ducă la etajul întâi o cutie cu pahare sau muncitorii o canapea fără să distrugă casa scării.

Întrupat la El acasă, Fiul Omului nu suspendă autonomia creației, nu ia înapoi darul libertății - cel care, folosit netot, duce la păcat și la înrobire -, nu trimite angajații la plimbare și nici nu bagă personalul în ședințe. Tot ceea ce face, ilustrând nemijlocit sau pilduitor, ca prin oglindă, se bazează tocmai pe autonomia creației, pe discernământul libertății, pe bunul simț și pe nevoia de confirmare că, da, am înțeles ceea ce El transmite până azi. Cum știm, Hristos face curățenie în Templu, separând profetic cele ce sunt de cele care nu sunt doxologice, cele doar ale lui Dumnezeu de cele care sunt doar ale Cezarului, caprele de oi. Suficient. În rest, nu instituie teroarea, ci aprinde lumina, iar în bucătărie reintroduce pe atunci, dar și azi, la figurat, un ingredient scump: sarea. Iată de ce, a fi anost, fad, fără haz, fără... sare (și piper) este, la propriu, o erezie!

La distanță de secole și trecută prin milioane de mușchi ale inmilor când moi, când învârtoșate, când puternic vascularizate, când adânc fibrozate, Evanghelia Lui s-a tradus în structuri bisericești îngăduite, posibile, dar, cu vorba lui Pavel, nu mereu și automat toate de folos. În felul acesta ne-am pricopsit, de exemplu, la capătul provizoriu al unei istorii social-teologice în interiorul clerului cu frica drept instrument predilect sau la la limită unic de conducere, iar în afară, spre laici și societate, cu tentativa mereu reluată de a o scălda după talent, tact, temperament, tâmpenie, ticăloșie sau trufie. Vorbim despre iubire în afară, iar înăuntru ne urâm cu pasiune consecventă.

Chemarea mereu valabilă la redescoperirea Sfinților Părinți ne-ar ajuta să îndreptăm tocmai aceste inevitabile deformări, "firești" în nefirescul lor. Nu trebuie să camuflăm asta, așa cum nu trebuie să ne fie rușine că nu am ținut aprinsă flacăra la temperatura inițială - dar cine și unde a ținut-o? -, ci doar să ne luăm seama că știm de fapt câte grade ar trebui să aibă. Se prea poate ca în politică, în parabola omenească din care Dumnezeu lipsește frecvent, să mizeze unii sau alții pe salvatori, pe soluții miraculoase, pe noroc în cele din urmă. În Biserică, nu!

Înnoirea Duhului în comunitatea de credință nu se face exclusiv prin verticală, ierarhic, ci inclusiv pe orizontală, de la om la om, de la lumânare la lumânare, de la pomelnic la pomelnic, de la neputință la neputință, de la râvnă la râvnă, de la încercare la încercare. Marea și surprinzătoarea matematică a iubirii creștine, pe care însă nu o recomand niciunui ministru de finanțe, este că toate minusurile, la un loc, dau plus. De aceea, Crucea nu este un simbol al victoriei pur și simplu, ci al ridicării exact atunci când toate păreau să indice prăbușirea, dezastrul. În consecință, a fi al lui Hristos este o probă de curaj: să nu țipi primul, ca un însoțitor isteric de bord, după ajutor, ci să dai curaj până în ultima clipă, fiind întâiul încredințat că promisiunea s-a împlinit deja, ca arvună, dar nu încă, restul fiind după aterizare în locul fără durere și în ziua fără înserare.

Sus, înmuiate și dârze, să avem inimile!