Ce mă uimește și mă întristează la Teodosie

George Petrescu, aka arhiepiscopul Tomisului, cheamă la post și rugăciune, uitând sau pur și simplu neștiind că Dumnezeu alină, scade și vindecă neputințele, iar nu dorințele de mărire, câștig sau succes în viață. Asta este diferența între credință și magie.

Ce mă uimește și mă întristează cel mai mult este absența oricărui reflex duhovnicesc, monahal, autentic. Omul forțează, precum oarecând vocea făcută între timp praf, și când slujește și când face tot felul de declarații sulfuroase și când se apară și când atacă. Nu are nicio secundă rezerva celui care exersează ascultarea, fie și cu dinții strânși, care știe că Dumnezeu răspunde celui înarmat cu răbdare, cu o minimă autocritică, încercând să își pună periodic ordine în cămara sufletului, care nu se ia mereu în serios pe sine și practică mântuitoarea autoironie. Nu, el este vas ales, paratrăsnet, goarnă, empatic cu lumea, popular, victimă a dragostei celor mulți pe care, cum altfel?, nu îi poate refuza. Este un episcop arhicunoscut, care însă nu are nicio teamă să se folosească de toate canalele de comunicare pe care le oferă digisfera actuală. În plus, face gesturi teatrale, escaladând turle de biserici și cisterne, vine cu barca pe mare și pozează cu toate figurile controversate din politică, luându-le apărarea, creditându-le în baza unei etici dubioase vândute drept dragoste creștină. Împreună cu Mazăre, au fost multă vreme, de aur, cuplul perfect al carnavalului tomitan. La o adică, pentru a nu o mai lungi, cred că este singurul care se califică pentru prima misiune ortodoxă pe Marte. 

Teodosie este plata zgomotoasă, precum la spargerea aparatului cu monede din cazinoul cartierului, a infailibilității non și chiar anti-dogmatice a episcopatului nostru. Câtă vreme acești oameni, formal călugări, adică lipsiți de ancore lumești și de suprafețe de atac sau șantaj, liberi să apere Evanghelia până la moarte, ajung despoți față de care nu poți fi nici critic, nici dubitativ, nici măcar nemulțumit sau întristat, inamovibili decât din dorință proprie, trecând seren de pe un scaun pe altul, imuni și pe viață, nici dreptul canonic, oricum varză, nici bunul simț, nici evidența pastorală și nici imediatul social nu îi poate corecta. Sunt blestemul pe două picioare. Sau, slavă Domnului!, iar exemple de vrednicie avem, binecuvântarea întrupată. Cum stau cele două tipologii radical și toxic diferite sub cupola sinodalității? Nu, nu este vorba despre scăderile fiecăruia, ci tocmai despre gradul de iradiere în bine sau în rău. Grâul și neghina. Până la Marele Seceriș, când, cum și cu cine ne ocupăm de ogorul lui Hristos? 

Doxa & Detox!