"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Dincolo de orice ar trebui să ne gândim dacă suntem în stare să ne batem ca ucrainenii. Mai este puțin și se împlinesc doi ani de la invazia rusă și ucrainenii încă se bat, perspectivele nu sunt cele mai bune, sprijinul occidental este pus sub semnul întrebării – dar ei continuă să se bată cu rușii.
Ideea este că istoria nu se termină, atingerea unei staze precum cea descrisă de Fukuyama nu înseamnă altceva decât dispariția omenirii. Cea mai folositoare reprezentare grafică a relației dintre viitor, prezent și trecut ar fi ca o încâlceală de fire viitoare care se recombină la nesfârșit, trec printr-un inel al prezentului care le stabilizează și le transformă într-o frânghie ce ne ancorează de trecutul nostru istoric. Ucrainenii au ales să-și împletească singuri firul istoriei.
Și m-a nedumerit multă vreme insistența asta cu „denazificarea Ucrainei”, în cadru general am interpretat-o drept dorința Moscovei de a schimba fundamental sistemul politic de la Kiev, de a-l întoarce cu forța în „lumea rusă”. Dar este ceva mai mult acolo. Istoria e limpede: mare parte dintre naționaliștii ucraineni interbelici au beneficiat de sprijinul Germaniei naziste, au adoptat discursul nazist mai mult sau mai puțin în încercarea de a scăpa de sub jugul sovietic. Reactivarea ideilor acestor naționaliști ucraineni de acum aproape un secol în discursul public de la Kiev nu domină discursul public, este apanajul unor grupuri marginale – extrem de active, dar totuși marginale. Sunt relativ reduse la tăcere de la începutul războiului, altceva îl înfurie pe Putin.
Excursul istoric extins din interviul cu Carlson mi-a amintit de filmarea și fotografiile paradei sovieto-naziste de la Brest-Litovsk de după cucerirea Poloniei, când tancurile sovietice au defilat sub drapelul cu svastică. „Denazificarea” repetată la nesfârșit de Putin are ca obiectiv rescrierea istoriei, punerea sub capac a dezvăluirilor despre crimele în masă comise de sovietici. E ca în cazul arhivei Smolensk, capturată de germani în 1941 și ajunsă la americani după 1945 – zeci de ani sovieticii au refuzat să o ceară, pentru că dacă ar fi făcut asta ar fi recunoscut autenticitatea ei, iar acolo erau dosarele partidului și KGB-ului despre epurările staliniste. Sovieticii pur și simplu au susținut că arhiva Smolensk era o colecție de falsuri. Moscova a acceptat să primească arhiva Smolensk abia în 2002 – recunoscându-i implicit autenticitatea.
Asta este o altă componentă a „denazificării” avută în vedere de Moscova în ziua de azi: rescrierea istoriei. Povestea de dragoste sovieto-nazistă dinaintea războiului trebuie ștearsă cu buretele și nu trebuie să rămână decât „Marele Război pentru Apărarea Patriei”. De aici și obsesia Moscovei cu istoria în contextul războiului din Ucraina, o formă de justificare a demenței care a dus la declanșarea unui război în Europa.
Războiul din Ucraina este parțial și un război pentru rescrierea istoriei. Ucrainenii vor să-și rescrie o istorie separată de cea a rușilor (de aici și de-rusificarea violentă a spațiului public, demontarea monumentelor și schimbarea numelor de străzi). Istoria devine o resursă în acest război pentru ucraineni, o justificare și o motivare a luptei împotriva înglobării în „lumea rusă”.
În ce măsură mai poate fi istoria românilor o resursă în cazul unui război? Greu de spus în condițiile „demitizării” agresive din ultimii 30 de ani.
O ultimă observație mai am: temele și raționamentele „demitizatorilor” de la București sunt identice cu cele ale moldoveniștilor de la Chișinău și Moscova.
