"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Belarus rămâne una dintre cele mai puțin cunoscute țări din Europa. Există mai multe motive pentru acest lucru. Principalul poate fi atribuit faptului că, în perioada modernă, Belarus nu a existat ca entitate politică, lucru la care Rusia a lucrat intens, timp de secole.
În această perioadă, Belarus nu a avut suveranitate, belarușii fiind parte a Uniunii Polono-Lituaniene și a Imperiului Rus. Războiul Rece a contribuit la dispariția Belarusului din discursurile politice și academice occidentale. Foarte puține cărți științifice și istorice despre Belarus au fost publicate în Occident înainte de 1991, dar și după.
În ciuda apartenenței, în perioada sovietică, a RSS Belarus la ONU, Belarus a fost absorbită de Uniunea Sovietică, adică de Rusia. Spre deosebire de țările vecine Letonia și Lituania, Belarus aproape că nu reușise să se bucure de o independență în adevăratul sens al cuvântului în perioada interbelică (o existență devenită efemeră din pricina ocupației sovietice din 1919, similară cu soarta Ucrainei, Georgiei, Armeniei etc), și nu a avut o diasporă mare în Occident după 1945.
Prin urmare, arată istoricul suedez Andrej Kotljarchuk, bielorușii au ajuns adesea să fie considerați în batjocură de europeni drept "ruși albi" (de la cuvântul belorus biely = alb/albi, în rusă belyy) adică, un popor fără tradiție statală, fără o limbă proprie, cultură și istorie politică, lucru la care moscalii, de asemenea, au lucrat intens – mai multe detalii AICI.
Astăzi, la o distanță de câteva secole de la ocupațiile imperiale rusești, dar și la o distanță de 105 ani de la ocupația sovietică a Republicii Populare Beloruse (numită și Republica Democratică Belorusă) putem spune că planul Rusiei de subjugare, asimilare și rusificare feroce a dat rezultate. În Belarus, limba națională aproape că nu există, ori există doar formal, în legislație și în Constituție, fiind înlocuită în totalitate cu limba ocupantului rus – detalii AICI.
Rușii au încercat să facă ceva similar în Ucraina și deși au dus o luptă la fel de feroce, timp de secole, pentru distrugerea identității ucrainene, precum și a limbii ucrainene, una dintre cele mai vechi limbi est-slave, care este înrudită mai mult cu limba belorusă decât cu recenta și artificiala limbă rusă, ei nu au reușit să-i transforme pe ucraineni în așa-ziși ,,maloruși” (trad: ruși mici) – detalii AICI.
Din cauza ocupațiilor rusești, s-a ajuns la situația că mișcarea națională belarusă a fost una dintre cele mai recente mișcări din Europa, apărând abia după prima revoluție rusă. Primul partid politic – Partidul Socialist Hramada – a fost fondat la Minsk în 1905. Primul ziar în limba belarusă a fost înființat la Vilna (Vilnius, actuala capitală a Lituaniei) în 1906. Prima istorie a Belarusului, scrisă de un scriitor belarus în limba belarusă, a fost tipărită în 1910 – detalii AICI.
Prima rețea de școli în limba belarusă a fost creată abia în 1916 în… zona de dominație a armatei germane, în timpul Primului Război Mondial. Prima gramatică a limbii bieloruse moderne a fost tipărită în 1918. Primul Congres al întregii Belarusii, care a avut loc la Minsk în decembrie 1917, a reunit 1872 de delegați din diferite regiuni, care a proclamat autonomia Belarusului în cadrul Rusiei. Cu toate acestea, Congresul a fost dispersat în mod violent de către armata bolșevică. În februarie 1918, membrii Comitetului Executiv al Congresului s-au întors la Minsk.
Aici, la Minsk, la 25 martie 1918, cu doar două zile înainte de Unirea Basarabiei cu România, a fost proclamată independența Belarusului față de Rusia de către Rada Republicii Populare Belaruse, o instituție asemănătoare cu Rada Supremă a Republicii Populare Ucrainene.
În 1918, în numele Radei, profesorul de istorie belorus Mitrofan Dounar-Zapolski a scris o carte intitulată "Bazele individualității statului belarus", care a fost publicată în limbile engleză, germană și franceză. El a subliniat faptul că o statalitate belorusă are rădăcini adânci în istoria Marelui Ducat al Lituaniei, Ruteniei și Samogitiei (GDL). Dounar-Zapolski menționa că limba oficială a Samogitiei era vechea limbă belarusă, nu lituaniana. El sublinia rolul acestui stat medieval în formarea etnosului bielorus. Într-adevăr, fostele granițe ale Marelui Ducat lituanian coincid aproape cu granițele etnice dintre belaruși și ruși în Est, belaruși și polonezi în Vest și belaruși și ucraineni în Sud – mai multe detalii AICI.
În 1918-1919, Rada belarusă a îndeplinit funcția de cel mai înalt organism colectiv temporar al administrației de stat din Belarus. Sarcina acesteia era pregătirea pentru înființarea și organizarea Dietei Constituante, o instituție la care urmau să fie adoptate actele legislative de bază și să fie inițiat procesul de formare a autorităților permanente în țară. Ocupația sovietică a Belarusului nu a permis ca aceste planuri să devină realitate.
În 1921, tânăra republică belarusă a încetat să mai existe din cauza cuceririi întregului teritoriu belarus de către forțele bolșevice, rămas încă doar nominal independent, iar anumite părți vestice din teritoriul său au trecut la Polonia.
Din 1919, adică după ocupația bolșevică, Rada bielorusă a funcţionat în exil. În acest timp, Rada, ca reprezentant al intereselor Belarusului în lumea liberă, a stabilit contacte strânse de lucru cu guvernele și serviciile diplomatice ale multor state, a organizat numeroase proiecte informaționale și educaționale, oferind burse pentru studenții belaruși din universitățile vest-europene, încurajând financiar autori la publicarea literaturii și a periodicelor în limba belarusă. Datorită eforturilor Radei din exil, au fost puse bazele postului de radio „Radio Svaboda”, care funcționează până în prezent și care rămâne în continuare un important mijloc de informare în masă din Belarus, promotor al limbii, culturii și valorilor belaruse, precum și a mișcării de opoziție și protestatare împotriva dictaturii de acasă. Site-ul său poate fi accesat AICI.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, RSS Belarus (republică marionetă sovietică) a pierdut două regiuni (Bialystok și Podlasie), care au fost retrocedate Poloniei, după ce fuseseră anterior ocupate de Rusia conform Pactului Ribbentrop-Molotov, și atașate RSS Belaruse.
După prăbușirea URSS, structuri guvernamentale similare în exil din alte țări ocupate de ruși, precum guvernul polonez în exil, guvernul ucrainean în exil, guvernul eston în exil, serviciul diplomatic leton în exil și altele – și-au predat puterile în favoarea autorităților democratice și legitime de după proclamarea independenței acestor state. Nu a fost și cazul Radei belaruse, care continuă să activeze în exil, iar asta din cauza faptului că Sovietul Suprem al Belarusului XII format în 1990 nu putea fi considerat un parlament ales democratic al Belarusului independent, iar alegerile pentru Sovietul Suprem XIII din 1995 s-au desfășurat cu încălcări semnificative ale legii și ale principiilor electorale de bază, încălcări care au încurajat și propulsat venirea la putere a regimului autoritar al dictatorului filorus Alexandr Lukașenko.
Misiunea actuală a Radei Belaruse, aflată până în prezent în exil, este de a reprezenta interesele Belarusului independent și democratic în lume. Consiliul include optzeci de membri („consilieri”) reprezentând organizații belaruse din 15 țări: Australia, Belgia, Marea Britanie, SUA, Canada, Letonia, Republica Lituania, Germania, Polonia, Rusia, Ucraina, Franța, Republica Cehă, Suedia, Estonia. O dată la doi ani, Consiliul Radei organizează Sesiuni, iar Prezidiul Consiliului rămâne organismul activ permanent – mai multe detalii AICI.
