"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Înainte vreme, când războiul rusesc părea doar un coșmar îndepărtat, obișnuiam să mă uit la filme și să devorez cărți de ficțiune, urmărind cu răsuflarea tăiată cursul evenimentelor și peripețiile personajelor principale. Pur și simplu eram fascinată de ficțiune.
În prezent, unele relatări de pe front par a fi rodul imaginației, însă de data asta e vorba de o realitate crudă și brutală. În lupta acerbă a poporului ucrainean împotriva invadatorilor ruși, aflăm despre adevărații eroi. Uneori, poveștile lor ne par imposibile, sforțările trecând dincolo de limitele abilităților umane, iar cursul evenimentelor pare a fi scris de scenariștii unui thriller. Astăzi veți citi una dintre aceste relatări care fascinează chiar prin realitatea lor nemijlocită.
În exclusivitate absolută, Podul.ro a reușit să-l intervieveze pe Ihor, unul dintre militarii eroi ai cunoscutei brigăzi a 12-a ”Azov” (forțe speciale) a Gărzii Naționale a Ucrainei. Grav rănit, Ihor a rămas internat într-un spital din Mariupolul ocupat pentru aproape un an, timp în care rușii scotoceau pretutindeni pentru a-i găsi pe militarii ucraineni rămași în oraș. Mințind inteligent, bărbatul și-a inventat o nouă identitate, ducându-i de nas pe ruși. În cele din urmă, după ce a trăit luni în șir pe o muchie de cuțit, în imediata proximitate a invadatorilor, Ihor a reușit să revină la Kiev cu ajutorul serviciilor secrete ucrainene, unde, aproape imediat, a început să lucreze în cadrul proiectelor ce vizează repatrierea militarilor ucraineni aflați în captivitate.
Ihor poartă indicativul BO în cadrul Brigăzii ”Azov” și apără Ucraina încă din 2014. S-a născut în orașul Donețk, unde a rămas până la 19 ani. Când rușii au invadat Donețkul, a luptat împotriva lor, ulterior stabilindu-se în Mariupol, unde și-a continuat lupta.
”În general, a existat întotdeauna conștientizarea că războiul din estul Ucrainei se va transforma într-un conflict mult mai mare. Am înțeles că așa ceva va urma în curând, când am văzut, cu o jumătate de an înaintea începerii invaziei rusești la scară largă, că Rusia acumula trupe la granița noastră și făcea tot soiul de proceduri ce nu ar fi avut sens decât în perspectiva unui război de genul ăsta. Pentru mine a fost clar: războiul urma să aibă loc în viitorul apropiat. În unități, pregătirea noastră nu s-a schimbat în vreun fel, pentru că ne-am pregătit mereu pentru marele război cu Rusia”, își amintește Ihor.
Începând cu 23 februarie 2022 avea să fie într-o permanentă stare de alertă, participând la numeroase ciocniri. Unitatea sa era răspunzătoare de apărarea malului stâng al Mariupolului.
La 2 martie, în timp ce efectua o misiune de luptă, mașina lui Ihor a fost lovită de un obuz: ”N-am putut evalua gravitatea rănilor, dar cred că prima mi-ar fi fost fatală până la urmă. Cea de-a doua rană m-a împiedicat să îmi pun turnichetul. Sângeram abundent”.
Norocul lui Ihor a constat în faptul că a fost posibilă evacuarea sa, primind în scurt timp primul ajutor. Ulterior a fost internat în spitalul orășenesc de pe malul drept al Mariupolului, unde avea să se desfășoare cea mai mare parte a acestei povești.
La mijlocul lunii martie, rușii împing linia frontului și năvălesc în spitalul pe care îl vor transforma în bază. Pretutindeni domneau haosul și groaza. Bombardamentele erau asurzitoare, cutremurau totul în jur. Trupele ucrainene se retrăgeau din fața puhoiului rusesc. În unele zone se dădeau lupte sângeroase. Grav rănit, Ihor nu a putut fi evacuat. Mai mult, camarazii au crezut că fusese ucis de ruși chiar acolo, pe patul de spital.
”Când rușii au năvălit în spital, eram ferm hotărât să fac totul pentru a nu ajunge în captivitate. Sunt din Donețk iar istoria mea militară începe încă din 2014. Chestiile astea atârnau greu, m-ar fi torturat și m-ar fi bătut ca vai de mine. Nu cred că aș mai fi scăpat cu viață. Eram sigur că cel mai bine era să mă sinucid. Decât să mă omoare ei, umilindu-mă în fel și chip, mai bine îmi luam eu zilele. Ideal ar fi fost să iau cu mine cât mai mulți invadatori. Mă consumam cumplit tot căutând căi să fac asta.
Ocuparea spitalului era iminentă. Cu o zi înainte de asta, l-am rugat pe un soldat să-mi lase o armă pentru a-mi încălzi inima și sufletul – așa i-am zis –, dar respectivul s-a temut că îmi voi împrăștia creierii chiar atunci, până să ajungă orcii, și m-a refuzat, nevrând să fie responsabil pentru moartea mea”, ne-a relatat Ihor.
Vă invităm să citiți și să distribuiți interviul:
Podul.ro: Când ai început să te gândești la legendarea ta într-un alt personaj? Ți-ai făcut planul în aceste ultime ore sau totul s-a întâmplat din ”mers”?
Ihor: În mare, planul l-am făcut în aceste ore de după refuzul soldatului. Mi-a fost clar că nu aveam de unde să fac rost de o armă. Atunci am început să-mi elaborez povestea. Am vorbit de unul singur. Mi-am pus întrebări și tot eu am răspuns.
În general, povestea a fost una simplă, pentru că mi-am folosit viața reală ca bază, ascunzând însă total activitatea mea militară. Adică am inventat o viață de civil. Totuși, personajul rezultat a fost contrarul meu, întrucât mi-am mascat trăsăturile reale ale comportamentului, dezvoltate în timpul serviciului militar în cadrul Azov, tocmai pentru a nu le da de bănuit rușilor. Am devenit cât se poate de blând și supus.
Podul.ro: Erau mulți pacienți în spital?
Ihor: Când am ajuns acolo, spitalul era plin de oameni. Am comunicat mult cu civilii obișnuiți – cu unii, care au plecat din Mariupol, încă mai țin legătura. Erau oameni proveniți din toate păturile sociale. Cu unii nu aș fi vrut să vorbesc, dar era inevitabil.
La început, mulți susțineau Ucraina și căutau oportunități să părăsească Mariupolul pentru a ajunge în zone sigure. Pe măsură ce se apropiau rușii, au rămas din ce în ce mai puțini. Apoi, până pe la sfârșitul șederii mele, în spital erau mulți alcoolici și dependenți de droguri, pentru că nu aveau încotro.
Podul.ro: Ce ai făcut când au intrat rușii în spital?
Ihor: Când i-am auzit că pătrunseseră în clădire, urlând și amenințând, mi-am distrus imediat toate actele. Doar pașaportul l-am ascuns în spital. Mi-am tăiat permisul de conducere astfel încât să se vadă numai primele două litere ale numelui de familie și faptul că sunt din Mariupol.
Cât încă se dădeau lupte în jurul spitalului, rușii nu prea au verificat pe nimeni. Ulterior, după ce și-au asigurat perimetrul, au început să caute militari ucraineni. Erau foarte porniți pe asta. La 23 martie deja mă suspectau, dar nu aveam uniformă militară. Asta s-a întâmplat pentru că, atunci când m-au operat, medicii noștri o tăiaseră, intervenind în grabă. După intervenție mă trezisem în tricou. Ăsta a fost un noroc.
Aveam o pătură atât de mică încât îmi acoperea doar stomacul. Era foarte frig, dârdâiam în permanență. Spitalul nu avea încălzire și nici măcar geamuri la ferestre – bombardamentele le spulberaseră de mult. O vreme am fost atât de vlăguit că nu m-am putut mișca deloc. Eram imobilizat la pat. Uneori, când nu le mai simțeam, îi rugam pe oameni să vadă dacă mi se înnegriseră picioarele. Rănile coceau, credeam că o să rămân olog.
Podul.ro: Ce medicamente ai primit în perioada spitalizării? Cum era mâncarea?
Ihor: Antibiotice mi s-au dat doar în primele două zile după operație, după aceea nu a mai existat niciun medicament. Până la urmă, poate că frigul a contribuit la faptul că picioarele nu mi-au putrezit. Mâncarea a fost mereu puțină și foarte proastă. Încă din prima lună și jumătate după venirea mea, spitalul aproape că nu mai avea provizii. S-a ajuns până acolo încât mâncam 50 de mililitri de bulion pe zi, dar iată că mi-a fost suficient să rezist. Și apa potabilă era foarte puțină.
Podul.ro: Când au început rușii comunicarea ”specială” cu tine?
Ihor: După ceva timp, rușii au început să vină cu prizonieri ucraineni de război pe care îi împingeau prin spital, întrebându-i dacă recunoșteau pe cineva. Pe mine au început să mă suspecteze pe la sfârșitul lunii martie. Le-am spus că locuiam pe malul stâng, pentru că la acea vreme încă era sub controlul nostru. Drept urmare, nu mi-au putut verifica susținerile.
Conform poveștii născocite, rămăsesem în Mariupol ca să am grijă de bunica mea grav bolnavă. Într-o zi mă dusesem să procur apă și fusesem rănit. Așa ajunsesem la spital. Evident, au încercat să mă păcălească și să mă zdrobească moral, amenințându-mă că îmi vor aduce de față rude și vecini, care cică ar fi susținut contrariul, însă știam prea bine că în cazul meu nu o pot face, așa că i-am încurajat să procedeze în sensul ăsta. În acel moment a funcționat.
Podul.ro: Când au început verificările mai severe?
Ihor: Au luat la întrebări toate persoanele care mă văzuseră când fusesem adus de pe front. Probabil că unele asistente au mai scăpat câte ceva despre mine… Cred că au făcut-o din frică, pentru că rușii amenințau și făceau tot soiul de presiuni, la acest tratament fiind supus și eu. Mă interogau acolo pe pat, încercau să mă facă să cedez. Am fost consecvent și m-am ținut cu disperare de povestea mea, așa că până la urmă m-au lăsat în pace. Eram setat pe modul supraviețuire.
Am scăpat de interogatorii, dar problemele au continuat. La un moment dat cred că voiau să mă omoare, fiindcă m-am trezit cu un grup de soldați ruși care mi-au luat patul și au dat ordin să fiu băgat într-o cameră goală, unde m-au lăsat să zac pe jos, ca un câine. Încă eram grav bolnav, nu mă puteam deplasa. Medicii și asistentele nu aveau curaj să le zică nimic rușilor. Credeam că nu voi mai scăpa niciodată din asta, însă am fost foarte norocos și iată că m-am pus pe picioare.
Podul.ro: Cum ai reușit să iei legătură cu persoanele apropiate? Mulți te credeau mort.
Ihor: În Mariupol lucra deja un operator de telefonie rus, deci era foarte periculos să suni în zonele controlate de trupele ucrainene. Am procurat un telefon, pe care îl foloseam mai mulți cu rândul, și i-am scris soției pe Telegram, într-o dimineață pe la 3-4, când am prins puțin internet, că acolo aveam rareori internet. Era însărcinată și de aproape două luni nu mai știa nimic de mine. I-am scris că sunt în viață și am punctat câteva lucruri pe care numai noi doi le știam, ca să creadă că sunt eu. Apoi a început să îmi facă actele, fiind ajutată de niște prieteni inimoși cărora le mulțumesc din nou și pe această cale. În principal, le-am cerut un pașaport, un permis de conducere și un document în care să se menționeze că nu sunt apt pentru serviciul militar.
În primul rând, i-am rugat să îmi trimită fotografii ale documentelor pentru a le avea în format digital. Ulterior am luat legătura cu niște vechi prieteni din Mariupol, care pe atunci se aflau în Rusia, pregătindu-se să plece spre Europa, cărora le-am explicat situația disperată în care mă găseam, rugându-i să-mi aducă fotocopii cu documentele, un telefon nou, haine și bani. Prieteni adevărați, ei s-au întors la Mariupol, unde încă se mai dădeau lupte, și mi-au adus tot ce le-am cerut.
La acea vreme, în jurul Mariupolului – dar și pe străzile orașului – rușii organizaseră o serie de filtre. Pentru cei care erau considerați în regulă se emitea un așa-zis ”document de filtrare”, acesta fiind cel mai important document pentru un civil aflat în Mariupol. Numai cu un document de filtrare te puteai deplasa liber prin oraș și puteai trece de barajele rutiere. Văzând cum arăta documentul, l-am fotografiat și l-am trimis prietenilor de la Kiev, rugându-i să-l falsifice în scopul de a mi-l retrimite.
Podul.ro: Cum ați reușit să primiți noile documente de la Kiev?
Ihor: Cu ajutorul unor oameni din spital, am primit numărul de telefon al unui șofer care se deplasa de la Zaporizhzhia la Berdyanskul ocupat. Acestui șofer, prietenii mei i-au predat un dosar în coperta căruia au cusut documentele. Șoferul a dus dosarul la Zaporizhzhia și apoi a intrat în zona ocupată de ruși, dispărând timp de o săptămână. Îți mărturisesc că a fost o săptămână extrem de grea pentru mine. Dacă rușii ar fi descoperit documentele, acestea i-ar fi adus direct la mine, în Mariupol, și atunci s-ar fi terminat totul. După o săptămână, șoferul a luat legătura cu cine trebuia, explicând că abia găsise internet. Chiar a doua zi urma să predea coletul la adresa stabilită din Berdyansk, însă cei de acolo fuseseră evacuați, așa că a trebuit să găsesc repede pe altcineva și să-i trimit șoferului noua adresă. A doua zi, acesta m-a sunat și m-a anunțat că predase coletul unei femei, ceea ce a dus la o nouă peripeție, întrucât dosarul nu trebuia să fie ridicat de o femeie. Șoferul dusese actele la vechea adresă. Am avut noroc că s-a putut întoarce și a găsit-o pe respectiva înainte să plece de acasă, recuperând astfel coletul.
Acum aveam o altă problemă: cine va aduce actele la Mariupol? Traseul era dificil și extrem de riscant din cauza luptelor. Până la urmă s-a întâmplat ca la spital, pe secția mea, să cunosc un bărbat care avea deja document de filtrare și permis de condus, acesta urmând să facă un drum dus-întors până la Berdyansk, așa că l-am plătit să-mi aducă pachetul. Așa am făcut rost de actele false care îmi susțineau noua identitate deopotrivă cu documentul de filtrare.
Podul.ro: Cum a fost drumul spre casă?
Ihor: Am părăsit spitalul la începutul verii, când mă mai pusesem pe picioare, deși încă eram foarte, foarte slăbit. Îmi făceam diverse itinerarii și eram gata să plec, dar încă nu puteam merge normal. La un moment dat am contactat serviciile secrete ucrainene și le-am informat cu privire la planul meu, însă mi-au transmis să mai aștept, fiind prea riscant să fac atunci ceva.
Am locuit în Mariupol până în iarnă. Serviciile secrete s-au oferit chiar să trimită un comando după mine, dar am refuzat fiindcă nu voiam ca oamenii aceia să-și riște viețile pentru mine. Speram că se va putea și altfel.
La Mariupol nu puteam face mare lucru, aproape că nu ieșeam dintre cei patru pereți. Citeam mult, uneori apărea internetul și aveam acces la știri. Am ținut legătura cu niște civili de treabă. Încă mai comunic cu un bărbat care a plecat de ceva timp în Europa.
În iarnă, Direcția Principală de Informații m-a informat că exista o mică șansă să pot pleca. Știam prea bine că, deși era o șansă mică, trebuia să încerc.
Podul.ro: Ne poți relata despre acest drum? Cum a fost posibilă salvarea?
Ihor: Din păcate, încă nu pot, fiindcă e vorba despre informații clasificate. Povestea e foarte interesantă și o voi spune într-o zi. Nu a fost un drum lung, dacă ne raportăm la timp, însă în mintea mea a fost cel mai lung drum pe care l-am făcut vreodată.
Podul.ro: Care au fost cele mai grele momente din această perioadă?
Ihor: Un astfel de moment a fost când i-am văzut pe soldații ruși intrând în secția în care zăceam fără puteri. Atunci mi-am dat seama că nu mă mai puteam baza pe nimeni decât pe mine. Și nimic nu te pregătește pentru asta.
În noaptea de 25 martie am avut paralizie în somn. M-am simțit de parcă cineva s-a apropiat de mine și a început să mă ”drăcuiască” în mod prietenos. Asta m-a trezit total și m-a scos din paralizia aia ciudată. Dimineață am aflat că cel mai bun prieten al meu – Maksim Kahal, cu indicativul de apel ”Piston” – murise în cursul nopții.
Pe 29 iulie 2022, dimineața, m-au sunat și mi-au spus că armata noastră fusese aruncată în aer la Olenivka. Apoi a început să-mi sângereze capul. Și în aceeași zi s-a născut fiul meu. Mă leagă multe emoții de acele momente.
Podul.ro: Te vei întoarce în armată?
Ihor: Desigur, războiul continuă. Victoria noastră este tot ce contează, pentru că Rusia nu va renunța niciodată.
