Lumpenocratizarea României

Știți ce au în comun 1848, 1859, 1877, 1918, 1923? Adică, ce au în comun Revoluția Pașoptistă, Unirea Principatelor Române, Independența Națională a României, Marea Unire și Constituția României Unite? 

Faptul că elita politică a clipelor istorice amintite a fost în esență o elită cultural. Marile personalități politice ale României au fost oameni de cultură, de spirit, de credință și de noblețe sufletească, iar nu demagogi, aparatcici ori exponenți ai lumpenului agresiv precum hoarda comunistă care a sovietizat România în anii '50 ai sec. XX. 

A fi om de stat înseamnă, mai presus de orice, a înțelege destinul țării tale și a avea puterea de a distinge care este calea de urmat pentru națiunea din care faci parte. Iar acest lucru, în pofida populismelor de tot felul, nu este atributul "maselor" precum se spunea înainte de 1989 și nici nu poate fi realizat de băieți cu "origine sănătoasă" care nu înțeleg ce înseamnă virtuțile și care resping cultura și educația aprioric, reducând sensul agorei politice la instinctualism, minciună și combinagistică de colțul străzii.

Cele mai criminale regimuri politice din istorie, indiferent cum s-au numit și ce deliruri ideologice au slujit, inclusiv totalitarismele odioase din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar că au fost dictaturi ori regimuri de mână forte, ele au fost și lumpenocrații, regimuri criminale liberticide care au disprețuit profund persoana, valoarea individuală, moștenirea culturală, elitele, personalitățile de orice fel, adevărul, dezbaterea de idei și respectul pentru intelect ca formă de expresie a liberului arbitru. 

Lumpenocratizarea rămâne un risc pentru oricare societate care este tolerantă cu diverse forme de dispreț pentru educație, cultură, învățătură și în care există tentația respingerii dezbaterii intelectuale capabile să genereze idei, valori ori principii care pot fi transpuse în viața cetății. Cred cu tărie că România are nevoie de elite, valori, meritocrație, nu de transformarea într-o lumpenocrație în care scara de valori este răsturnată iar ordinea morală pusă între paranteze. Lideri nu pot fi decât acei oameni care pot să transmită celorlalți speranță, mândrie, echilibru, armonie și lumină. Un lider autentic nu este cel care se aruncă în vâltoarea demagogiei ci acela care este gata să arate calea și să îndrume fără să cadă în ispita providențialismului ce ascunde cel mai gregar colectivism.

Patriotismul nu poate fi vreodată un strigăt de disperare, precum nu poate fi un îndemn la noua "luptă de clasă" care invocă într-o dimensiune unică extreme aparent ireconciliabile, fiind involuntară și haotică, ci este cristalizarea "logosului" unei națiuni care înțelege sensurile superioare, unind în mod armonios și fără de trufie vectorul personalismului cu simțul apartenenței la o comunitate națională, proces în care individualitatea nu se pierde, ci este ea însăși motorul evoluției națiunii.