Moartea lui Bartolomeu

În ultimii ani, când încă era prezent cu sufletul și cugetul, am discutat cu el frecvent că, de la înființarea Mitropoliei încolo, nu mai poate intra în discuție retragerea, adică gestul igienic și înalt moral de a accepta că biologia își spune cuvântul. Devenise prizonierul propriului proiect pe care, în fapt, nu l-a născut cu plan, ci care i s-a pus în față. Om al istoriei, a știut că refuzul, comoditatea regulii strâmbe, nu este acceptabil. Și a acționat. Cu defecte involuntare pe care eu i le-am semnalat prompt, inclusiv cu prețul de a ne înstrăina pentru maxim un an. Ne-am reapropiat și reîmprietenit însă și mai profund, ca după o ceartă între soți. Firescul ne era loc de întâlnire și bărbăția ideal. Nu eram dispuși niciunul să ciugulim boabe pierdute sau paie uitate. Motiv să discutăm cu toată sinceritatea, ochi în ochi, fără menajamente, despre tot ceea ce credeam că este esențial, tare și înalt. Despre bunul Dumnezeu, Biserica Lui și lume.

Pe măsură ce lunile se scurgeau și slăbiciunea se instala, un profund sentiment de jenă mi se înșuruba în suflet. Nu doream să se confrunte, ca în oglindă, cu o variantă tânără, cu un flăcău între timp cam rotofei. Plus: îi respectam, asemeni minunatului Bogdan (Ivanov), cât mai mult intimitatea. Chiar dacă era șeful instituției, nu era instituționalizat. Bref, nu mă băgam, nu întrebam doctorii și nu verificam din ochi rețeta. Îmi era de ajuns vorba lui că, atunci când are dubii legate de sănătate, le spulberă uitându-se în buletin. Era omul care își vedea, calm și lucid, moartea proprie cu ochii. Iar acest măreț moment al maximei învecinări de întunericul Mormântului Domnului, prefață a Învierii Lui și a noastre, nu voiam să îl maculez cu prezența mea. Mă țineam oarecum departe, aproape fiind. La orice oră. Bogdan îmi este martor: am premeditat etapele, am scris textul deja al anunțului decesului. Nu doream să ne pierdem cu firea, să îl dezamăgim pe marele nostru prieten și părinte. Să fim afemeiați emoțional. Să ne dăm în spectacol.

Am mai amintit și cu altă ocazie și am pomenit și ceva mai sus. Pentru ultima dată: am avut un moment de profund dezacord privind „metoda” înființării Mitropoliei de la Cluj, existența ei nefiind pusă de mine nicio secundă în discuție măcar și pentru că erau și sunt argumente pur și simplu greu de ignorat pentru o minte pastorală sănătoasă. Insistența mea privea posibilitatea distrugerii noii construcții, ceea ce s-a și încercat cu oarecare succes la fix un an de la moartea fondatorului. În orice caz, atitudinea mea, o numesc realistă (sic!), ne va înstrăina o vreme unul de celălalt și din pricini externe nouă ca persoane: este sugestiv pentru imoralitatea unor medii bisericești ca tocmai în asemenea furtuni, cauzate de dispute principiale, să apară și detractorii, cei care nu știau cum să își manifeste până atunci, pe deplin, invidia sau chiar disprețul. Astfel, am aflat, de pildă, că eram cu veșmintele de arhiereu în garderobă, că abia așteptam să iau locul lui Bartolomeu, că Daniel mi-a făcut nu știu ce propunere – da, a făcut una, dar nu o discut aici! –, că sunt omu’ lui Laurențiu. Firește, am râs copios și i-am povestit prietenei mele de la acea vreme – aveam să ne revedem curând la Viena – despre universul imaginar care corupe realitatea unora, religioși sau nu. Ce mai amuzament copios, ce faină cină la Plachutta și ce noapte dulce, prelungită, după! Ei da, până să mă căsătoresc, fără să îmi bat joc de sentimentele nimănui, am cultivat o maximă și geloasă discreție privind legăturile mele afective, nici prietenii mei neștiind unde îmi este de fapt inima. Le amintesc abia acum, oricum încifrat, în trecere, cu nostalgia specifică timpului, dar și a împlinirii, insuficient recunoscătoare, de a fi găsit în cele din urmă portul. Cicatricele sufletului rămân, la autopsie, dovezile vieții trăite...

Dar să revin: fără niciun anunț, am publicat în Renașterea, revista eparhială pe care practic am reinventat-o, un articol despre situația de la Mânăstirea Tanacu, arătând că acolo s-a consumat, dincolo de aspectul medical și juridic, un inacceptabil și impardonabil act de trădare a monahului exorcist de către episcopul său, imbecilul și perversul de Corneliu, de cel care în fapt trebuia el însuși exorcizat. Mama lui! Viziunea o împărtășea și el, așa că m-a sunat, pe seară, Mitropolitul. Am continuat dialogul nostru ca și cum nimic nu se întâmplase înainte, regăsindu-ne iarăși la câte un prânz sau, după amiezile târzii, la un pahar de cognac. Serile de iarnă erau minunate, adierea sărbătorilor dându-ne amândurora elan. Anii au trecut apoi cu firescul aparent al oricărui amurg de epocă: nu doream pe de o parte să mă gândesc ce și cum va fi, dar nici nu îmi ieșea din minte și suflet că eram martor unui sfârșit pe bucăți. Fără efuziuni, cum este să te simți, pe zi ce trece, mai singur, însingurat, întristat? Greu de redat. Nicio tipografie a lumii nu poate reproduce așa ceva.

Asemeni multora dintre foștii deținuți politici pe care i-am cunoscut, și Bartolomeu se bucura de o stare de sănătate robustă, demnă de invidiat. Sigur, gena își spunea cuvântul, fratele lui, Mitică, fiind la rândul lui o întrupare a vitalității. Înaintând în vârstă, semnele de scădere se vor înmulți însă. După fractura la picior încasată la Mânăstirea Nicula în preziua venirii Regelui Mihai la masa de Crăciun a anului 2006, sănătatea lui nu s-a mai restabilit total. Mersul era problematic, având dureri, iar cariera de fumător înrăit de dinainte de arhierie se răzbuna. Mintea însă funcționa impecabil, motiv să spună pe bună dreptate și cu umorul de rigoare că, slavă Domnului!, o eparhie are nevoie de un cap limpede, nu de șuturi de fotbalist. Cum iarăși am amintit cu alte ocazii, discuția privind eventuala lui retragere, „scenariu” la care lucram amândoi, convinși fiind că dimensiunea administrativă a comunității harice nu trebuie sacrificată de dragul unei neghioabe îndărătnicii biologice, nu mai era de actualitate. Devenise, tot cum am spus-o deja, prizonierul proiectului mitropolitan, simpla lui prezență fizică în funcție ținând șacalii la distanță. Dar el se împuțina de la un an la altul, de la o lună la alta. Când treceam în ultimii ani pe la el, nu foarte des, nedorind să îl deranjez, îl găseam și mai altfel, ceea ce făcea să mi se chircească sufletul. Îl încurajam cum știam, dar fără să îi când romanța lui „va fi bine”, ci exprimându-mi recunoștința, împreună cu el, că nu este mai rău. Ne priveam unul pe altul ca doi călători la geam din două trenuri în gară cu direcții de mers opuse. Frecvent și din ce mai prelung, tăcerea era codul nostru prin care făceam un subtil transfer de viață, vise și idealuri. Când ieșeam de la el, aveam frecvent nevoie să merg pe străzi ferite, lacrimile țâșnind cu puterea imposibil de oprit a durerii fiului care stă să își piardă tatăl.

Povara sufletească era cu atât mai mare, în câteva momente insuportabilă, cu cât, acasă, o îngrijeam pe prima mea iubire în absolut: pe mama. De ani de zile, ea era aproape țintuită după amputarea unui picior și se lupta, zi și noapte, cu o cumplită și drăcească nălucă: durerile fantomatice. În ciuda naturii ei vesele, trădând de fapt o neverosimilă înțelepciune și o gingășie rară, durerile acestea, adică fluxurile pornite din creier și rămase fără răspuns din partea membrului lipsă, o dărâmau. Calmarea lor însemna antiinflamatoare din ce în ce mai puternice, devastatoare pentru stomac, ulcerațiile violente ducând la episoade de anemie severă, critică. Practic, nu era anotimp în care, în ultimii ei zece ani de viață, să nu o internez: la chirurgie, la boli interne, la cardiologie. Aduceam din străinătate medicamente, dialogam cu doctorii ei curanți, îmi întrebam prietenii, șefi de clinici între timp, din Germania sau Austria, trimiteam buletine de analize și tot felul de radiografii, iar pe un aeroport sau din camera unui hotel, nesmintit, sunam zilnic, dimineața și seara: Cum te simți? Reziști? Singurele momente din care îmi extrăgeam bucuria vieții erau, în afară de cele de la Facultatea mea, cursurile de la Viena, conferințele și cursurile din Italia sau Franța, din Germania sau Grecia sau din alte locuri cu excepția Americii. Nu îmi puteam permite să plec atât de departe. De ani de zile îmi doream să revin și în Extremul Orient, la Tokyo – câtă nostalgie!... – dar nu, nu. Mă țineam cu strictețe în apropierea Clujului, la maxim câteva ore distanță de zbor. În tot acest timp, când eram acasă, în nopțile sfâșiate de durerile mamei, scriam și citeam cu disperarea naufragiatului, intensitatea gândirii, a trăirilor, a întâlnirii cu teme și autori de anvergură menținându-mi un nivel ridicat al adrenalinei fără de care sunt sigur că aș fi căzut secerat. Mă aruncam asupra unor subiecte cu pasiune, un exemplu la care a fost martor și bunul meu prieten și coleg Nicolae Turcan fiind cartea despre comunism ca modernitate eșuată: scrisă în mai puțin de o lună, desigur, bazată pe investigații anterioare, dar montate la un loc abia în momentul în care, apropiată fiind marcarea a primelor două decenii de la căderea simbolică a dictaturii proletariatului, nu puteam accepta ca teologia noastră să nu ofere o grilă de lectură, să nu citească semnele vremii și să nu devoaleze, fie și pe scurt, pedagogia lui Dumnezeu. În fine, sufletește, cel care mă pansa și doftoricea era minunatul vlădică Vasile (Flueraș). Cât de mult îi pot datora acestui Sfânt! Cât de mult, de fapt, îi datorează mulți acestui adevărat om al lui Dumnezeu imposibil pentru moment de înlocuit de altcineva! La rândul lui îngrijindu-și mama, ne raportam unul la celălalt inclusiv prin prisma calității de copii care își cinstesc fără știrbire sau oboseală părinții, care se simțeau uniți prin complicitatea la misterul timpului în trup și generații.

Ultimul final, ca să formulez așa, avea să înceapă spre Crăciunul anului 2010. Episoade prevestitoare aveau să se consume și înainte, degradarea galopantă devenind evidentă. Minunatul Bogdan Ivanov și nu mai puțin vrednica soră (de mânăstire) Macrina îi erau aproape cu timp și fără timp. Cu Bogdan vorbeam de mai multe ori într-o zi. Scopul nostru comun era pilotarea eficientă, demnă și elegantă a situației. Nu ne făceam iluzii, dar trăiam cumva bucuria în plină tristețe de a îl mai avea pe părintele nostru printre noi, respirând. Cred că aici se impune o paranteză. Pe Bogdan l-am cunoscut pe când, proaspăt absolvent de Teologie și apoi de Istorie, era responsabil cu arhiva eparhială. Năvalnic cum sunt, fără răbdare protocolară, l-am întrebat nu știu ce chestii – el avea să îmi evoce ulterior momentul –, suficient să îmi dau seama din răspunsuri că în fața mea este un om teafăr. Am urmărit și încurajat cu discreție „cariera” lui, dar nu prin sugestii, insinuări, ci prin confirmări sincere că alegerea este cum nu se poate mai bună: secretar eparhial și apoi secretar de cabinet, ajuns de fapt personal, al Mitropolitului. În această calitate ultimă a slujit la propriu cu toată inima Biserica. Altfel decât alte investiții în oamenii tineri ai epocii, Bogdan își va însuși principiile de viață ale lui Bartolomeu, sămânța întâlnind la el solul fertil al caracterului. Nu vreau să detaliez acum pentru a nu îl pune într-o situație jenantă, dar rezum: un suflet curat în slujba unei conștiințe mari. Că îl iubesc, alături de minunata lui familie, se înțelege de la sine! Cred că am spus, fie și pe scurt, totul.

Așadar, discutam cotidian cu Bogdan, așa cum, tot frecvent, mă sfătuiam cu vlădicul Vasile. Din păcate, Irineu nu făcea parte din film, el urmărind episoadele cu nerăbdarea celui care vrea să vadă deznodământul care, în cazul lui, ar fi însemnat, se amăgea, propria ascensiune. Un jeg. A avut totuși câteva pentru mine surprinzătoare licăriri fluctuante de luciditate, ceea ce atunci, în fluxul emoțional, am apreciat și acum nu pot trece sub tăcere. Pe ansamblu însă, omul nu era parte a „dispozitivului”, cum nu făceau parte din acesta nici majoritatea consilierilor lui Bartolomeu, dar nu pentru că erau toți ticăloși, ci pentru că nu aveau apropierea mea sau a lui Bogdan. Bine, unii erau explicit depășiți de situație. În schimb, alți foști colaboratori, dintre tinerii amintiți, încercau să se (re)orienteze. Îmi amintesc foarte detaliat despre vizita instrumentată de doi actuali colegi universitari a Mitropolitului Laurențiu Streza la Bartolomeu. Pretextul era împlinirea unui număr de X ani de la înființarea cu ajutorul Sibiului a Facultății noastre de la Cluj. Aveam să îl vizitez pe părintele meu la două-trei zile distanță și mi-a povestit, cum a putut el, scena: Streza venise să vadă, de fapt, dacă mai trăiește și, important, când se „curăță”. Ce canalie!, am apucat să exclam. Ranchiuna legată de înființarea Mitropoliei Clujului nu era depășită. Evident, gestul impenitentului Laurențiu, mare prieten, afișat ca atare – ce spectacol grotesc! –, în acea vreme cu mult mai inteligentul Daniel, ajuns între timp patriarh, mă scârbea cu intensitatea unei măsline putrezite. Dacă Irineu era/este dus cu capul, Laurențiu nu l-a reperat încă. Pe cine? Capul, frate! Să îi dea Dumnezeu viață îndelungată să ajungă și la acest moment mirabil al socotelii senine cu sine însuși!

Într-o seară, același Bogdan îmi spune că Bartolomeu dă semne îngrijorătoare, că nu mai poate fi ținut în echilibru medicamentos acasă. Vlădicul Vasile, ingenuu cum îl avem cu toții în memorie, adică fără viclenie, luase de bună „amiciția” Mitropolitului cu doctorul Lucan – această pseudo-somitate medicală a României bananiere în materie de transplant – și îi ceruse sfat. Omul nostru a prins din mers oportunitatea de imagine – despre asta a fost tot timpul vorba în cazul lui – și i-a poruncit în stilul lui bădăran: să îl aduci pe popa mare la mine! Adică la clinica de urologie. Ce mi s-a părut ciudat era faptul că, după analize și simptome, Bartolomeu nu avea nicio problemă urologică majoră, ci mai curând pulmonară, combinată, cum se întâmplă, cu cea propriu-zisă, cardiacă. În fine, mi-am zis că este probabil mai bine tratat și protejat în intimitate, discret, la clinica lui Lucan. Cu acesta din urmă, cum am povestit în alt text, am avut „meciurile” mele pe tema morții, interesul lui fiind acreditarea exclusiv a definiției cerebrale a acesteia, adică a premisei care îi permitea să aibă „marfă proaspătă”, organe transplantabile. Nu reintru însă acum în detalii. Zilele de Crăciun 2010 și puțin după le-am petrecut alături de Bartolomeu, cu Bogdan și Macrina de față, pe Strada Clinicilor. La slujba din paraclisul spitalului, de praznic, din scaun, ierarhul a binecuvântat ultima dată.

Acele zile între Crăciun și Anul Nou au avut pe lângă tristețea, nostalgia, îngrijorarea, regretul, toate greu de evitat, copleșitoare, și gingășia lor. Îmi aduc aminte cum, într-o dimineață, a început să cânte în surdină, privindu-mă cum doar el putea să o facă: „A venit și aici Crăciunul să ne mângâie surghiunul”... Privirile noastre se întâlneau prin perdea de lacrimi. Am continuat noi ceilalți trei, din falsă condescendență. A reluat el însă apoi de mai multe ori, ca pe o doină, aceleiași versuri, apăsat. Se confirma răspunsul dat lui Teodor Baconschi la ultima noastră întâlnire „în plen” a ucenicilor la întrebarea ce bucurii mai are: versul și cântul! Știu că Doru poartă și acum aceste cuvinte în suflet.

Dimineața, devreme, mă anunță Bogdan că Bartolomeu trebuie transferat la Viena. Dar cine a luat decizia asta?, întreb. Lucan și profesorul de acolo, austriacu’. Dar de ce? Ce sperăm de la mutarea asta? Lucan zice că este singura și ultima șansă! Să mă bată cucul, nu înțeleg ce șansă poate oferi Viena!, am replicat pe fugă, îmbrăcându-mă. Și Înaltul zice să vii și tu, mai apucă Bogdan să îmi spună. Îl sun pe Lucan. Bă, se pleacă, auzi? Tonul lui era surescitat, mai mult decât în chip cotidian. Măcelare – era forma mea de a mă apăra de violența lui verbală – , de ce vrei să îl transferăm la Viena? Am vorbit cu șeful clinicii de la AKH (Allgemeines Krankenhaus der Stadt Wien) și o să îl pună în camera cu inimă externă! Inimă externă? Ce îmi spui aici? Ești întreg la minte? Dînpzm-tii!, răspunse academic felcerul. Au urmat câteva ore de haos emoțional și faptic. În fine, spre miezul nopții, ambulanța aeriană ateriza la Schwechat. Și era vineri seara, când lumea bună de oriunde este la un pahar de ceva, în restaurant sau în fața șemineului. Acasă, eben. Profesor-invitat timp de un deceniu la Viena, știam foarte bine peisajul, ritmul, așa cum cunoșteam tot felul de oameni „grei”, de la fostul cancelar Schüssel la arhiepiscopul Schönborn, foarte bun prieten cu Daniel, admirator al lui Scrima și în general un protector al Ortodoxiei. Faptic, Viena este al doilea meu oraș de referință, un „acasă” cu toate ale sale: de la splendori la mizerii. Aici am ținut cursuri, conferințe la Diplomatische Akademie, am editat volume și organizat expozițiile lui Oravitzan, împreuna cu Anamaria Altmann, conferințele alături de minunata, dar apriga, Ingeborg Gabriel. Pe scurt: un oraș și un loc care mă definesc. Nu mai amintesc de iubirile pasagere...

Ei bine, m-am trezit așadar la Viena. La AKH, am cerut fișa pacientului transferat din România. Au încercat să mă refuze – date personale etc. –, dar au cedat când am început să le vorbesc în dialect... M-am uitat cu atenție la analize, la vârfurile valorilor, la recomandările, exacte, terapeutice. Sigur, era vorba doar de infuzii, de intravenos, de amestecuri bine cumpănite. Definitiv și clar, după dialogul cu Prof. X (nu spun cine este că are în continuare atribuții în AKH), zisul „omolog” al lui Lucan, am priceput că suntem anapoda, că nu am avea ce căuta aici. Îl sun iarăși pe Lucan care între timp era mare vedetă națională pe televiziuni dând „buletinul” zilnic al stării de sănătate a Mitropolitului Bartolomeu. Ușurat de perspectiva ca pacientul no 1 să moară, natural, în clinica „lui”, Lucan era suspect de bine dispus. Am vorbit cu Prof X!, zise el triumfător și cu subînțeles de aparținător al castei vindecătorilor. Bine, și ce ați decis? Dînpzm-tii! Din acest registru nu aveam să ieșim prea curând. În dialogul cu mine, Prof-ul X mi-a spus într-o dimineață, ușor enervat: acesta este sindrom sicilian! Cu gândul nu atât la șah, dar nici la cartea lui Runciman: Was soll das bedeutet? Când șefu’ este pe moarte, rezultat al modului de viață și/sau al apucăturilor sale sau pur și simplu când a ajuns la o anumită vârstă, este trimis oriunde, inclusiv la Viena, cu elicopterul pe acoperiș, să constatăm că nu se mai poate face nimic. Ein Alibi? Genau! Dar cine face așa ceva? Cine vrea să scape de responsabilitate și să producă dovada că a încercat totul! Sicher?! Ja! Lucan, sicilianul...

Pe măsură ce zilele se lungeau, mă simțeam și eu din ce în ce mai rău. Metabolizam situația într-o manieră cât se poate de proastă. Mă târam. Pe scurt: în noianul emoțional și obiectiv al lucrurilor, eram turtit la propriu o durere de spate atât de mare, de intensă, încât am cerut imediat, poruncitor, cum aveam să aflu, ceva tare, din familia morfinei. Nu știu cum, dar am primit o folie de analgezice la limita interdicției, pe sub mână, de la o doctoriță stagiară care a insistat să fac și o investigație serioasă. Nu aveam însă nici mintea și nici timpul pentru așa ceva. Später!, îi spuneam. De ce stați așa, ca pe ace?, întrebă ea cumva jenată de însăși întrebare. Cum să îi răspund?, mă gândeam. Doctorița era, în mod neobișnuit, statistic vorbind, de undeva din zona alpină, nu departe de Salzburg, și mă privea cu o bunătate ce mă rușina. Ochii mei păcătoși o devorau deja. Dar cine este pacientul pe care îl însoțiți? Tata? Accentul ei irezistibil și dantura perfectă mă puneau și mai mult pe jar. Cum să îi răspund, pe scurt? Da, este un tată cardinal! Precum al nostru, vienezul? Ja! Și Frau XX, profesoară la rândul ei (AKH este plină de profesori, la concurență cu medicii și chiar pacienții), știe? Ich glaube nicht. Am să îi spun eu. Danke! Sie sind so lieb...So lieb...

Seara, într-un colț de la Leupold, la un pahar de bere cu Bogdan, ne făceam planuri. Cei de la Cluj sunau nu atât să ne îmbărbăteze, cât – așa îmi suna mie – să se asigure că nu ne întoarcem fără „rezultat”. Mi se părea foarte ciudată „obiectivitatea” lor, maniera în care tratau extern problema, de parcă nu ar fi fost vorba despre miezul vieții lor însăși. Ori eram eu dus cu capul, ori ei întârziați cu inima! Șansa era că puteam vorbi cu Bogdan. El gestiona tăcut, fără să atragă atenția, totul. De la plăți la o serie de contacte. Un secretar perfect până la moarte. Fără metaforă. Între timp, evoluția medicală, dacă pot spune astfel, se grăbea, pacientul nostru trebuind să fie intubat. Problemă: cine semnează în numele lui? Am dat din colț în colț și, cu o ultimă sclipire a minții, l-am sunat pe Laurian Anania, pe nepotul lui. Te rog să vii aici? Unde? La Viena! Doar nu în Honululu!, i-am răspuns cumva dezamăgit că nu era la zi cu evenimentele. El, în schimb, era chiar la zi, dar nu se băga. Știa prea bine că unchiul Bartolomeu nu ar fi tolerat curiozitatea gratuită. În fine, în puține ore l-am luat de la aeroport. Iar Laurian și-a onorat numele, dându-ne, mie și lui Bogdan, toată împuternicirea posibilă de a ne ocupa până la capăt de minunatul sa rudă după trup, de părintele nostru după suflet. Acestea au fost posibile nu fără să îl fi „botezat”, cu „aghiazma” pe măsură, mare, tot la Leupold, cu o seară înainte...

(Paranteză pe care să nu o citească Andreea! Într-una dintre seri, copleșit, cu dureri teribile de spate, m-am dus la locuința „noastră”, adică la fosta iubită. Ea, femeie minunată, pe care o pomenesc Duminică de Duminică, m-a luat în primire cum doar iubitele o pot face. Baie caldă, Kaiserschmarrn... Mi-a dat și ceva medicament, foarte eficient. Ea, cu studii și de medicină, înainte de a fi avocată, acum deputată în Parlament-ul de pe Ring, dar tot singură: de ce ați venit voi cu un pacient de 90 de ani? Accentul acela austriac îi dădea o senzualitate de ronțăit imediat, cu limba. Ce femeie! Păi, așa am fost trimiși! Ce tâmpiți puteți fi și ce odios cel care v-a trimis! Bine, meine Liebe, dar acum ce facem? Eu nu mai căutam nicio soluție, ci o doream doar pe ea. Marsch! Într-o clipă am văzut-o cum devine bartolomeică. Aprigă. Nu mai descriu ce a fost după, ce constelații a putut vedea!... Pentru câteva ore am și crezut că focul nu doar se reaprinde, dar că va și mocni mai departe. Nu a fost deloc așa. Nein!)

Prezența la AKH a Mitropolitului a creat valuri. Presa din România relata cele spuse de Lucan – ce rânjet! –, dar era și la fața locului. Aveam să aflu că suntem „contemporani” cu Teo Trandafir, aflată la rândul ei într-un mare impas, că tot la AKH s-a tratat și Băsescu, că pe acolo lucra/rezindenția și soția lui Mihai Răzvan Ungureanu, că... Obișnuit al lumii vieneze, eu nu realizam ce ecouri poate stârni simplul fapt de a fi cu un sinodal la spital, fie și în străinătate. Evident, mă întrebam, cum am spus, ce căutăm acolo, întrebând la rândul meu pe cei de la fața locului. Faptul că vorbesc fluent germana a reprezentat un avantaj de front, așa zicând, greu de minimalizat. Iar acest avantaj m-a făcut și capabil să întreb necontenit ce căutăm acolo. Răspunsurile au fost unanime: nu puteți face nimic. Nichts! Dar atunci de ce plătim 1000 de euro pe zi? Așa, de prestigiu?! Ja?! Am luat foc și în doar două zile, trimițând necesarul medicamentos la Cluj, lui Constantin Ciuce, pe atunci rector al UMF-ului, chirurg al mamei, am decis cu Bogdan repatrierea încă în viață a Mitropolitului. Da, am schimbat compania care opera ambulanța aeriană, luând una mai ieftină, nu cea cu care lucra preferențial Lucan-vânzătorul-de-organe. Câtă ticăloșie mai poate fi în vârful unui bisturiu!

Decizia i-a luat prin surprindere pe cei de la Arhiepiscopie. Minunatul vlădică Vasile, încă fidel imaginarei prietenii a lui Lucan cu Bartolomeu, încerca să ne convingă să îl ducem pe Bartolomeu acasă, să moară în patul lui. Mă ucidea cu această formulă: în patul lui, în... Eu aveam obiecții majore ca unul care am locuit la Căminul Preoțesc din curte și care știam bine ce înseamnă blackout-urile din taman mijlocul urbei. Pe scurt: nu eram absolut deloc de acord să îl repatriem pe Înaltul altfel decât în condiții omenești de siguranță absolută. Intubat, o sincopă ar fi fost de ajuns să îi curme brutal viața. Eram îndărătnic în ciuda deznodământului mai mult decât previzibil. Pe tema asta, acasă sau la clinică, ne-am certat la telefon cu Permanența, eu scăpând și unele trimiteri materne, fără menajamente. Iarăși, spre cinstea memoriei fidele, Irineu a fost un factor neașteptat, dar cu atât mai eficient, de echilibru. După Vasile, noi trebuia să revenim la Lucan, ceea ce nici Lucan însuși nu își dorea, de fapt, în ciuda nervozității afișate teatral. Sigur, a încercat să își arate puterea și influența, de la prefect la directorul de aeroport, dar nu ne-a impresionat (pe mine și pe Bogdan). Dimpotrivă. Am luat situația în mână, cum se spune, și am acționat cum credeam că este mai onest, mai cinstit și mai pe măsură. Oricum, fără ajutorul necondiționat al Profesorului Ciuce nu cred că puteam gestiona până la capăt situația.

Ambulanța aeriană a ajuns la Cluj tot într-o seară, înainte de prima zăpadă serioasă. Lucan, nervos, ne amenința cu două zile înainte că îl ia cu forța pe pacient la el, la clinică. Vasile îi cânta, dragul de el!, isonul. A trebuit să fiu iarăși ursuz, să resping, alături de Bogdan, cu putere orice variantă și să ajungem, cum am spus, la Chirurgie I. Oriunde și orice, dar nu mai doream să vedem moaca lui Lucan, să îi suportăm mitocănia, cea care deja costase Arhiepiscopia prea mult. Acolo, peste drum de Urologie, la Chirurgie I, tot necesarul medicamentos era prezent, inclusiv injectomatele și alte „detalii”. Fix ca la Viena. Nu lipsea nimic. Nu știu dacă pot turna în cuvinte sentimentul misiunii împlinite! Eu, Bogdan și Macrina eram la capătul nervilor și la începutul nădejdii. Acasă, mama nu îmi punea nicio întrebare, bucuroasă fiind de cadoul trimis de „fosta”. Câtă delicatețe, ce simț estetic și câtă iubire din partea ei pentru un om ca mine, deloc atractiv fizic, dar comoară (zicea ea insistent!), Schatz, în interior, în profunzime! Mama simțea toate acestea, fără vorbe. Ah, Viena! Abia aștept să le duc pe minunatele și nemeritatele mele fete, pe iubitele mele! Fac deja o rezervare la Palmenhaus.

La Cluj, zilele au început să curgă altfel. Îl știam în siguranță și între ai lui. Păstorul era la o ușă distanță de ceilalți suferinzi. Ca unul care am bătut scările și holurile de la Chirurgie I ani de zile – mama a fost prima dată internată acolo câteva luni! –, vedeam și simțeam spitalul ca prelungire deloc metaforică a altarului. Acolo se jertfește mereu cineva, medic sau pacient, trup sau minte. De fapt, toate la un loc. Îmi aduc aminte cum într-o zi, cu mama la terapie intensivă după prima, mică, amputație a degetelor de la piciorul drept, am văzut-o pe Șefa secției, o minunată Doamnă Doctor, într-o stare de adâncă tulburare. Mi-am permis să o întreb de ce este atât de afectată. Avem doar două ventilatoare pulmonare și trei pacienți cărora ar fi urgent necesar să le punem. Întrebarea este care să moară! Adică sunteți în situația să jucați de-a Dumnezeu?, am întrebat. Cam așa ceva! Scurt, dialogul acesta s-a sfredelit în inima-mi, nepărăsindu-mă nici măcar acum. Am sunat imediat un prieten din Germania, director de spital, și l-am întrebat dacă nu are asemenea aparate. Avea. Șase bucăți. Să le trimiți încoace!, eu de colo. Stai că trebuie întâi să le casăm!, îmi răspunse el. Iar asta cât durează? O lună-două! Nu am mai avut aer și, în tăcerea mea involuntară, i-am auzit glasul ferm: scurtez cât pot. Peste doar câteva zile aparatele erau deja la Cluj. Nu știu dacă au salvat vieți – ceea ce probabil au și făcut -, dar mie mi-au stins un coșmar. Se închidea de fapt un cerc fără să îl fi conștientizat la acel moment. Cu aproape două decenii în urmă, în chiar primul lui an de pastorație la Cluj, Bartolomeu aflase că nu exista decât un singur aparat pentru dializă în tot județul. Informația îi venea de la pe atunci proaspătul transferat de la București doctor Lucan!... Eu, la studii în Germania, la Heidelberg, m-am consultat cu cel de vrednică amintire Manfred Wagner, să găsim o soluție. Am și găsit-o, Fresenius, în schimbul unei plăți parțiale din partea Bisericii Evanghelice-Lutherane de la Stuttgart, acoperind tot restul și aducând la Cluj, în mijlocul anilor 90, al doilea aparat de dializă la Clinica de Urologie. Azi, așa ceva pare de domeniul mitologiei, dar pe atunci, sincer, era o minune!

Cele câteva zile petrecute în rezerva de spital de la Cluj, cu un Bartolomeu pus complet pe aparate, mi s-au părut nu doar lungi, ci pur și simplu obscene. O viață, un caracter, o mândrețe de om să stea acum, precum la coadă, în așteptarea intrării dincolo. Mă uitam la el, la ochii obosiți ai Macrinei, la neprețuitul Bogdan, la personalul minunat de acolo, și mă întorceam pe străzi, vorbind cu mine însumi. Știam, așa zicând, ce urma, dar asta nu mă speria, ci mă impulsiona să pun ordine și în viața mea, limpezind efuziunile vieneze, închizând uși și trăgând perdelele la ferestrele inimii. Simțeam și știam că am de ales între lumi, că nu mai sunt un simplu eastern boy, un exot poliglot sau un profesor derutant, o apariție și un șoc. Drumurile la spital mă motivau să mă iau mai în serios, să nu mai lungesc incertitudinile, să fiu mai aplicat. Și, ca în oglindă, momentul, să îi spun astfel, mă sfredelea: ce am să fac după ce o duc (și) pe mama la mormânt? Îmi lipsea atât de mult un suflet pereche!... Nu știu dacă și cum cuvintele pot descrie această stare. Pentru prima dată, am început să mă rog lui Dumnezeu să mă lumineze, să îmi facă un ultim favor, să îmi dea un semn, să mă topească în iubire, în ceva și cineva din care să nu mai ies, să nu mai zburd ca un cal fără căpăstru, bezmetic. Doream vieții mele o finalitate în viața altora, dincolo de egoism sau tembelă libertate. Aveam deja 40 de ani. Darul nu a întârziat, Andreea și apoi Maria clădindu-mi din nou cerul, dar asta este altă poveste. Minunată.

Cum am spus probabil deja, comunicatul care anunța moartea lui era scris cu câteva săptămâni bune înainte. Tot cum probabil am menționat, nu ne doream, eu și Bogdan, să fim luați de val, să ne clătinăm în tocmai clipa măreață a intrării unui om în istorie și veșnicie. Privilegiați să îl însoțim, nu am fi putut accepta să ne bâlbâim, să îl facem de rușine. Ne privea și cred că ne privește și acum! De scăpărătoarea lui ocheadă nu scăpăm. Este prea adânc în noi pentru a îl ignora...

În ziua morții – cine să îmi fi spus că tocmai aceasta va fi?! – am avut mai multe lucruri de rezolvat, inclusiv enervantele cumpărături, și eram, pe seară, obosit. Am stabilit cu bunii mei prieteni, amândoi Florin, să ne vedem la un restaurat tocmai pe strada Clinicilor. Doream să fiu cât mai aproape de el. Ce minune, fără exagerare, mai poate fi osmoza emoțională, prietenia! Nu cred că am să pot „întoarce” niciodată cât și cum mi-au dăruit acești oameni. Cu o zi înainte, de Hramul Facultății, i-am văzut pe colegi cum se scurgeau spre Casa Universitarilor, la piramidă, ignorând, așa îmi părea mie, că, de fapt, părintele lor era pe ultima sută de metri. Între timp, cel puțin doi dintre colegi (el și ea) s-au încolonat dincolo. Singur, padre Chirilă a zăbovit în acea zi în fața ușii rezervei, citind rugăciunile de dezlegare. L-am găsit cu lacrimi în ochi. Cred că atunci a fost cel mai autentic, așa zicând, popă! Ne-am salutat din mers, complice, eu intrând cu inima strânsă în „locul” în care el se sfârșea.

Era seară. Ninsoarea delicată începea să acopere lumea, defectele. L-am privit cu atenție, cu ochii pe monitor, și i-am luat mâna în mâinile mele. L-am sărutat pe obraji, mângâindu-i, duios, barba. Cred că puteam sta așa, „prostit”, o vreme lungă, când monitorul a început să slobozească sunete alandala. Pe ecran, o linie lungă verde se afișa cu indecență. Asta este? Da, moartea... Nu mai spun nimic de hohotul de plâns, spontan, de durerea faptului deja scontat, dar, iată, împlinit. Ce mai pot spune este

Dumnezeu să îl odihnească și pe noi să ne teferească!