"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
După moartea colonelului Ion Uță în luptă cu trupele de Securitate, împresurat la un sălaș din apropierea satului Borlovenii Noi, prin trădare, în fatidica dimineața de 8 februarie 1949, partizanii supraviețuitori se împart în două facțiuni principale, una fiind condusă de Ion Duicu zis ”Boieru” sau ”Popa” (fiindcă uneori se deghiza în straie preoțești), cealaltă aflându-se sub coordonarea lui Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă”. Ambii erau eroi decorați ai Armatei Române Regale, luptând împotriva rușilor pe Frontul de Est și-apoi pe frontul de acasă, împotriva năimiților Kremlinului.
În permanență vânate de Securitate, cele două facțiuni iernează separat în cursul iernii dintre ‘49 și ‘50, săpându-și ascunzători în locații pe care nu și le comunică reciproc, această măsură fiind una de siguranță: dacă un grup ar fi fost lichidat, zdrobiți sub tortură, partizanii capturați nu ar fi putut indica locul în care se aflau ceilalți ortaci.
În lupta de partizani, iarna era testul suprem – în Banatul montan sezonul rece se prelungea și jumătate de an, presupunea asigurarea de alimente pentru cel puțin 5 luni iar orice deplasare putea fi letală, întrucât lăsai urme pe zăpadă. Securitatea își intensifica scotocirile pe timp de iarnă.
Facțiunea lui Ion Duicu și-a săpat ascunzătoarea undeva în pădurea Mărăzdinului de lângă Domașnea, un codru vechi de fag. La un moment dat, două iude din comună (Elena Popa și Mihai Românu) au prins de veste că partizanii se aflau în zonă și i-au turnat la Securitate, însă nu știau locația exactă a bordeiului. Acesta urma să fie descoperit de un pădurar (tot colaborator al securiștilor), care le-a luat urma și i-a pândit.
La 30 ianuarie 1950, înainte să se crape de ziuă, o companie de Securitate și mai multe efective de Miliție au înconjurat ascunzătoarea. Luați total pe nepregătite, partizanii s-au trezit pe jumătate dezbrăcați în bordeiul zguduit de grenade. Ieșind cu pieptul gol în fața gloanțelor, hotărâți să scape sau să moară încercând, Ion Duicu și Gheorghe Cristescu au pierit ciuruiți de rafale. Singurii care au reușit să se salveze au fost Nistor Duicu și Stelică Berbecaru, aruncându-se cu disperare printre securiști, deschizând focul și-apoi înotând kilometri întregi prin zăpezi. Salvarea lor a fost posibilă doar mulțumită sacrificiului făcut de Ion și Gheorghe, al căror curaj i-a bulversat pe securiști. Petru Duicu, Nicolae Lalescu și Petru Românu au căzut capturați – vor fi torturați bestial și condamnați la ani grei de zeghe. Cadavrele lui Ion și Gheorghe vor fi expuse și profanate. În primăvara lui 1951, Dumitru Ișfănuț se va furișa în Domașnea, o va răpi pe turnătoarea Elena Popa și o va împușca în pădure.
Fost partizan al organizației Uță, domnul Nicolae Ciurică (92 ani / foto sus) mi-a relatat împrejurările în care a fost lichidată gruparea din jurul lui Ion Duicu. În cele ce urmează vă prezint fragmentele în cauză:
”Nicolae Ciurică: După ambuscada de la Borlovenii Noi, soldată cu moartea colonelului Uță și a altor ortaci, Ion Duicu rămăsese cu Nistor Duicu și Petru Duicu, frații săi, cu Gheorghe Cristescu, Petru Românu, Nicolae Lalescu, Stelian Berbecaru, Ion Izbașa zis ”Daba”, Horia Izbașa și Nistor Armaș zis ”Gârbin”. Pe ei mi-i amintesc. Berbecaru venise de prin părțile Buzăului, cei doi Izbașa erau din Cănicea, restul fiind din Domașnea și Cornereva. Au fost infiltrați și s-au confruntat cu încercuiri. Prin martie, pe o zăpadă de pomină, au fost împușcați Horia Izbașa și Nistor Armaș.
Răzvan Gheorghe: Asta s-a întâmplat în dimineața de 7 martie 1949. Cei doi au căzut într-o ambuscadă a trupelor de Securitate. Viscolise ore-n șir. Izbașa a fost împușcat mortal în urma schimbului de focuri. Grav rănit, Armaș a reușit totuși să scape într-o primă fază, fiind împușcat mortal câteva ore mai târziu în condiții încă neelucidate. Se prea poate să-l fi lichidat un localnic care colabora cu Securitatea, ceva zvonuri au tot circulat. La fel ca în multe alte cazuri misterul continuă să persiste întrucât nu a mai supraviețuit nimeni care să povestească. Cum a murit Ion Duicu?
N. C.: Iarna dintre ‘49 și ‘50 s-a dovedit grea din toate punctele de vedere, dincolo de faptul că nu pot exista ierni ușoare atunci când lupți pe munte. Iarna era testul suprem. Încă din octombrie autoritățile impuseseră o nouă măsură ce viza distrugerea partizanilor: toți muntenii erau obligați să-și părăsească sălașele pe durata sezonului rece. Ușile și ferestrele au fost scoase din țâțâni. Interzicându-le sătenilor să mai urce la munte, urmăreau să-i lase pe ai noștri fără adăposturi și posibilități de alimentare. Întregul an 1949 fusese extrem de dificil, un an blestemat… mulți ortaci muriseră, printre ei nume sonore, alții căzuseră prinși, prin sate se făceau arestări, turnătorii se-nmulțiseră. Securiștii erau foarte prezenți iernile, că lăsai urme iar alimentarea devenea aproape imposibilă în unele situații. Veneau mulți, aveau câini dresați, angajau pădurarii lor. Pândeau cea mai mică greșeală ca să te distrugă.
Ortacii își săpaseră bordeiul pe undeva prin pădurea Mărăzdinului de lângă Domașnea, un codru vechi de fag. Două iude – Elena Popa și Mihai Românu – au prins de veste și au informat Securitatea, dar nici turnătorii nu știau locația exactă. Până la urmă bordeiul a fost descoperit de un pădurar, tot om de-al Securității, care a găsit urme în apropierea izvorului, s-a ascuns și a pândit ce se întâmpla. Partizanii deviaseră izvorul prin bordei, era esențial să aibă apa aproape. Tot în izvorul ăla își făceau nevoile și murdăria se ducea la vale. Pădurarul a înțeles imediat situația.
R. G.: Ați pomenit un anume Mihai Românu. Era rudă cu ortacul Petru Românu, nu?
N. C.: Neamuri erau, așa-i, neamuri îndepărtate. Securitatea i-a plătit trădarea cu vârf și îndesat, că de unde era sărac lipit pământului, în primăvară urma să-și cumpere vreo 60 de oi.
R. G.: Cum a fost anihilată gruparea din jurul fraților Duicu?
N. C.: La 30 ianuarie 1950, înainte să se crape de ziuă, o companie de Securitate și mai multe efective de Miliție au înconjurat bordeiul, trupele fiind călăuzite de pădurarul cu pricina. Asaltul a început prin aruncarea mai multor grenade. A urmat un schimb de focuri din care au mai putut scăpa doar Nistor și Stelică Berbecaru. Nelu și Cristescu au murit în luptă, eroic, în timp ce Petru Duicu, Lalescu și Petru Românu au căzut arestați. Nistor mi-a povestit ce s-a întâmplat, când m-am alăturat definitiv grupării, iar alte detalii le-am aflat de la Petru Duicu, dar asta peste ani și ani, după ce ne-am eliberat din închisori. Când și-au dat seama că fuseseră înconjurați era deja prea târziu. Grenadele cutremurau bordeiul. Erau pe jumătate dezbrăcați, luați direct din somn. Petru Duicu a încercat să se sinucidă, noroc că Românu a fost pe fază și a reușit să-l oprească.
Știind prea bine că aveau șanse infime să rămână în viață, Nelu și Cristescu au ieșit primii, hotărâți să scape sau să piară-n luptă, ceea ce s-a și întâmplat. Curajul lor nebunesc i-a derutat pe securiști, numai așa Nistor și Stelică au reușit să răzbată, la fel de eroic, ieșind imediat după moartea celor doi și aruncându-se la vale, printre securiști și troiene, că viscolise în zilele alea. Au deschis focul la nimereală și au fugit în picioarele goale, cu gloanțele vâjâindu-le pe la urechi. A fost o adevărată minune că au rămas teferi. Depărtându-se în josul povârnișului, ajunseseră deja într-o poziție favorabilă, pentru că securiștii erau nevoiți să se salte nițel ca să poată trage după ei, expunându-se. Pădurea colcăia de uniforme și câini dresați. Era frigul de pe lume.
Degerați și uzi din cap până-n picioare, cei doi au înotat kilometri prin zăpezi, până la gospodăria lui moș Marian din Cornereva, vechi om de încredere al organizației, care i-a adăpostit în pofida uriașelor riscuri. Neascultând sfatul lui Nistor, care-i zisese să folosească apă rece, Stelică și-a băgat picioarele în apă caldă. Bietul de el își va pierde toate degetele, i se vor usca unul câte unul. Va fi arestat la Cornereva, în primăvara lui ’50. Ajunsese de se târa în genunchi și pe coate, nu mai putea merge, darămite să fugă de securiști. Va fi judecat în lotul celor din Rusca Teregovei, condamnat la moarte și executat în 1952, alături de mai mulți ruscani. Stelică avea în jur de 35 de ani, l-am cunoscut bine.
Securiștii au legat pe pari cadavrele lui Nelu Duicu și Gheorghe Cristescu, ca pe niște oi sacrificate, le-au coborât în Domașnea și le-au aruncat pe jumătate dezbrăcate în fața Primăriei. Comuniștii din sat dădeau cu piciorele în trupuri, le batjocoreau în fel și chip. Au rămas expuse timp de două zile, apoi nu se știe ce s-a întâmplat cu ele. Izbiți cu patul armelor, Petru Duicu, Lalescu și Petru Românu au fost schingiuiți ca vai de sufletele lor. După ce i-au desfigurat în bătaie, i-au legat pe pari și i-au purtat prin Domașnea ca să-i înspăimânte pe oameni. Urmau torturile de la Securitatea Lugoj și Securitatea Timișoara. Petru Duicu a încercat să se sinucidă și în perioada anchetelor, a vrut să se spânzure, da’ uite că i-a dat Dumnezeu și zile, și putere să le ducă pe toate. A ajuns în pușcărie și până la urmă s-a eliberat. Prin primăvară, când se-ndreptase vremea, Dumitru Ișfănuț și alți câțiva ortaci au răpit-o pe trădătoarea Elena Popa, au dus-o în pădure și au împușcat-o. Mihai Românu a reușit să scape de glonț. A stat băgat la cutie și a fost păzit bine”.
