9+1 (predica pe scurt)

Vindecarea celor 10 leproși ne pune în față o imagine dură. Pentru că ne regăsim ușor în ea. Și noi, asemenea lor, ne rugăm ca Domnul să ne ajute, ceea ce se petrece, pentru ca apoi să mergem mai departe, fluierând. Ca și cum nimic deosebit nu s-a întâmplat. Sau ca și când am fi meritat, pe asigurare. Of, nesimțirea umanității! Pe aceasta avea să o perceapă cel mai des Dumnezeu întrupat: dincolo de șiretenie, parșivenie, superficialitate sau cruzime, obrazul gros, obrăznicia, tupeul Îl vor durea cel mai mult. Duminica aceasta, în chip firesc se va pune accentul pe recunoștință. Motiv să mă întreb care era educația celor 9, a deștepților care, după ce au strâns cu putere scaunele avionului în pline turbulențe, acum, după aterizare, se înghesuie, vorbesc tare, împing pe ceilalți pasageri, grăbind pasul către controlul pașapoartelor și apoi ocupând strategic marginea benzii care aduce bagajele. În curând, o să fie acasă, sub duș. Iarăși o călătorie care, în esență, nu le-a adus nimic.

Cei 9 trebuie să fi știut cele 10 porunci. Lepra lor este opusul fiecăreia, pe rând. Poruncii de a fi loial unicului Dumnezeu îi corespunde lepra îndumnezeirii materiei, a mașinii sau a standardului de viață, privind cu dispreț la cei care nu își permit. Plescăitul mulțumirii de sine: primul simptom. De aici se ajunge la faza închinării, precum în fața unui chip cioplit, acelorași certitudini care, la prima încercare, se năruie cu zgomot și vaiet. Cel mai cumplit chip dintr’acestea este propria noastră față: ne credem grozavi, amânăm gândul morții sau, confruntați cu el, începem să batem câmpii. Adică luăm numele lui Dumnezeu în deșert, o etapă a bolii care desprinde bucăți mari din carnea interioară, lăsând oasele goale. Arătăm deja înfiorător. Stadiul 4 rezidă în pierderea gustului și mirosului, al simțului sărbătorilor, viața noastră devenind un amărât non-stop al negăsirii de sine. Pe cale de consecință, abandonăm, mai întâi emoțional, pe părinți, pe cei care ne-au dat viață, găsindu-le defecte față de care nu avem nicio înțelegere. Lepra se generalizează rapid: ucidem, desfrânăm, furăm. Parte a societății, infectăm pe cei din jur cu mărturii mincinoase, pentru ca, în ultima fază, a 10-a, să scuipăm la întâmplare, dorind ca totul să fie contaminat. Abia atunci, cu lepra devenită planetară, începem să ne simțim… sănătoși.

Singurul – 1 – recunoscător este, culmea și nu prea, samarinean, de alt neam. Adică un ins care, teoretic și practic, nu trebuia să fi auzit cele 10 porunci. Dar a cărui credință, cum îi confirmă Hristos, l-a mântuit. În vreme ce primii 9 sunt vindecați fără a avea niciun merit, ultimului îi vine în ajutor resursa spirituală care lipsește celorlalți. În pandemie, s-au îmbolnăvit toți 10, la grămadă, însă clipa vindecării face vizibilă diferența. Samarineanul va încerca ulterior să păstreze legătura cu foștii colegi de suferință, îi va căuta pe rețelele de socializare, le va scrie mesaje. Nu, nu pentru a le bate obrazul că și-au luat tălpășița ca niște putori ce erau, ci pentru a le spune și lor ceea ce îi spusese și Domnului: mulțumesc! Mulțumesc că am fost împreună, că am avut șansa de a Îl întâlni pe Medic! Mulțumesc că pot rosti și am Cui transmite "Mulțumesc!"! Oricum, de atunci, în manualele de medicină avea să apară un capitol actual până azi: lepra post-terapeutică. Da, cea care nu se mai poate vindeca la spitalul trupului, în ciuda semnăturilor de acord, ci doar în acela al sufletului, în virtutea Harului pe care nu îl anulează niciun blestem. Adică în leprozeria prin excelență. În Biserică.

Sus să avem inimile!