În România zilelor noastre, numai cine nu vrea nu câștigă titlul de istoric

Am recitit, așa ca de început de an, cărticica lui Radu Constantinescu „100 de istorioare cu istoricii Epocii de Aur”; am citit-o la puțină vreme de la apariția ei, prin 98-99 (azi nu ar putea vedea lumina tiparului în România o astfel de carte!) și-mi amintesc că râdeam de mă durea burta, multe din personajele cărții încă erau în viață, iar pe unii îi aveam profesori sau aveam să-i cunosc ulterior.

Mi-am amintit de Radu Constantinescu după ce mediul privat și-a făcut milă și a digitizat Revista Arhivelor, am citit acolo un articol al lui din 1986 în care lansa ipoteza că Mircea cel Bătrân a stăpânit bucăți zdravene de teritoriu la sudul Dunării, articolul era prima parte – partea a doua nu a mai văzut lumina tiparului. Între timp teza asta a fost reluată și confirmată de Marian Coman, dar înainte de 1989 nu prea era voie să spui așa ceva.

În sfârșit, la a doua lectură cartea nu mi s-a mai părut așa de veselă, ba chiar dimpotrivă. E acolo un tablou de ansamblu foarte trist: cam o treime dintre personaje au făcut pușcărie politică, altă treime e alcătuită din securiști ușor retardați și restul sunt tot felul de oameni care din întâmplare au ajuns profesori universitari sau cercetători în domeniul istoriei. În condițiile astea chiar e o enigmă și un miracol că există o istoriografie română.

Dar prin comparație cu ce văd în ziua de azi tușele groase ale lui Radu Constantinescu redevin vesele. În ziua de azi numai cine nu vrea nu câștigă titlul de istoric. Oricine, dar absolut oricine poate avea tot felul de păreri despre istoria românilor. Accesul direct la sursa primară, critica izvoarelor, filosofia istorie, metodologia cercetării, istoriografie, bibliografie – nu există așa ceva, tot felul de omuleani citesc și ei una-două-zece cărți, copiază niște paragrafe pe rețelele sociale și bang!, după un an maxim doi zice lumea de ei că sunt istorici. Și astea sunt cazurile fericite, nu mai vorbim de tot felul de diletanți în ale istoriei, de obicei cu calificări prin orice alt domeniu care sunt proptiți de edituri, plus noii politruci care au epuizat științele politice și s-au lățit până la istoria Imperiului Bizantin.