Câți și-ar da viața pentru tricolor? Învățătoare din satul transnistrean Cocieri, Maria Isaicul a fost ucisă și aruncată într-o fântână pentru că purta tricolorul românesc în drum spre școală. Așa ceva nu se uită și nu se iartă. Monstruozitatea separatiștilor Rusiei

Se împlinesc 32 de ani de la săvârșirea unei crime abominabile. În seara de 19 decembrie 1991, în satul transnistrean Cocieri, niște necunoscuți au strigat-o la poartă pe învățătoarea Maria Isaicul (profesoară de istorie). Aceasta a ieșit și nu s-a mai întors. A doua zi, vecinii au aflat, îngroziți, că fusese ucisă și aruncată în fântâna de lângă casă. Maria Isaicul avea 52 de ani. Tot atâția metri va fi avut fântâna în care i-a ajuns trupul lovit cu ură. Criminalii au fost niște separatiști ai Rusiei, bestiile nefiind niciodată aduse în fața justiției umane. De ce au ucis-o pe Maria Isaicul? Pentru că învățătoarea a protestat public împotriva separatismului rusesc, purtând tricolorul românesc pe drumul spre școală. Așa ceva nu se uită și nu se iartă. 

Întru comemorarea martirei Maria Isaicul, Podul.ro republică un text remarcabil (detalii AICI) al profesorului Viorel Dolha, președintele Asociației Generale a Învățătorilor din România, care dezvăluie monstruozitatea crimei la care facem referire:   

”Câți și-ar da viața pentru tricolor?

Maria Isaicul, învăţătoare (profesoară de istorie) din satul transnistrean Cocieri din R.Moldova a fost omorâtă în 19 decembrie 1991 şi aruncată într-o fântână pentru faptul că purta tricolorul românesc pe drumul spre şcoală.

Maria Isaicul a fost cea mai mare dintre copiii familiei. Fire perfecţionistă, a absolvit Facultatea de Istorie a Universității Pedagogice de Stat ‹Ion Creangă› din Chișinău și Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova. Inițial a lucrat profesoară la Dancu, Hâncești, apoi, la rugămintea mamei sale, s-a mutat în satul de baștină, Cocieri. Nu își făcuse o familie.

A lucrat director adjunct la liceul din satul vecin, Roghi, și avea câteva ore de istorie în școala din satul natal. Iubea nespus de mult elevii și îi antrena în diverse activități extrașcolare.

În septembrie 1991, avea 52 de ani. Alături de câteva sute de oameni din satul natal, a protestat timp de mai multe zile în or. Dubăsari, în fața Executivului raional.

„Lozincile pe care le scandam cel mai des erau: ‹Noi suntem acasă!› și ‹Чемодан, вокзал, Россия!›.

Maria organiza lumea la protest, rostea discursuri, arăta că ținem la pământul acesta, că optăm pentru suveranitatea R. Moldova. Se iscau certuri, la un moment dat, a fost atrasă într-o gloată de rusofoni, însă bărbații noștri au sărit și au apărat-o. Protestele au durat până la sfârșitul lui septembrie”, povesteşte colega Mariei, Lidia Cojuşnean.

Potrivit surorii Mariei, Liuba, femeia a primit ulterior câteva scrisori cu amenințări cu moartea. S-au adresat și la Poliție.

În seara de 19 decembrie Maria era cu mama ei, o femeie în vârstă de 79 de ani. Bătrâna avea să spună a doua zi că o strigase cineva pe fiica ei la poartă și aceasta a ieșit. Nu s-a întors peste o oră, nici peste două, tot așteptând-o, bătrâna a ațipit, apoi s-a trezit, lumina continua să ardă, în geam se iveau zorii. Maria lipsea.

Primii trecători din zorii zilei de 20 decembrie aveau să găsească un halat pe un gard de la marginea drumului în preajma unei fântâni de lângă casă.

O vecină avea să spună că a fost mirată să audă noaptea zgomotul valului de la fântână. O fântână adâncă de 52 de metri. Căldarea a coborât cu mare zgomot în apă!

Fratele Tudor se întorcea cu pâine de la magazin când a aflat ce s-a întâmplat cu sora sa. Apropiindu-se de fântână, unde era adunat deja întregul sat, a simțit cum nu-l mai ascultă trupul, i s-au înmuiat picioarele, nu şi-a mai recunoscut glasul.

A înțeles că femeia care le aducea în casă sărbătoarea, care îi întâmpina în pragul casei mamei, zăcea acolo, jos, fără suflare, cu urme de vânătăi pe brațe și pe gât.

Tudor spune că ‹separatiştii au vrut să bage frica în oameni și le-a reușit. Lumea era foarte speriată după aceea. Seara nu mai vedeai pe nimeni pe uliţe. Nu se mai organizau mitinguri›.

‹Din decembrie până la 2 martie 1992, am simțit o frică mai mare decât în timpul războiului, căci combatanții au blocat intrările în sat și separatiștii nu puteau intra›, ne spune Ludmila Cușnariov, o altă profesoară din sat.

Amenințări cu moartea a primit și o profesoară de franceză. 

Crima nu a fost investigată. Unicul anchetator la care s-a adresat sora Mariei, un rus originar din orașul Dubăsari, i-a spus acesteia că apa a spălat urmele crimei, sugerându-i că are două fete mari și ar face bine să uite această istorie.

În inimile oamenilor din sat, Maria rămâne femeia cu un suflet mare care, timp de 30 de ani, a învățat elevii cum să îmbrățișeze valorile umane, femeia cu un tragic destin care a servit ca avertisment criminal al structurilor separatiste în preajma Războiului de pe Nistru.

Aurelia Ursu, directoarea din urmă cu câțiva ani a Liceul Teoretic „Vlad Ioviţă” din satul Cocieri, raionul Dubăsari spune că „Profesorii, practic, au fost primii care s-au ridicat să apere sediul poliţiei din oraşul Dubăsari, atunci când băieţii au fost încercuiţi de forţele separatiste.

‹Am stat acolo trei zile, eram oameni paşnici, ne-am dus cu cântece să le arătăm că nu dorim să fugărim pe nimeni, să le spunem să plece cei care au venit, dar printre ei, desigur, erau infiltrate şi forţe separatiste, cărora le sunt străine valorile la care ţinem noi.

Am avut o profesoară de istorie, dna Maria Isaicul, care a îndrăznit şi a arborat tricolorul şi a costat-o viaţa acest gest, a fost aruncată în fântână de forţele separatiste care s-au furişat în sat pe timp de noapte, mascaţi, au chemat-o afară, dumneaei a ieşit şi dimineaţă am găsit-o în fântâna de lângă casă›.

Ludmila Cuşnariov își amintește și ea:

‹Chiar în prima zi, făceam lecţii. Lucram atunci profesoară. Directorul şcolii ne-a spus să trimitem copiii acasă, dar să nu meargă pe strada centrală. Eu mi-am luat copiii din clasă şi m-am dus în beci la mine acasă. Puţin am stat. Au început a veni părinţii, au luat copiii şi în vremea asta a trecut o maşină blindată dinspre Dubăsari, împuşcând în toate părţile. Era lume, era dimineaţă, erau răniţi. De atunci s-a început necazurile noastre.

La Dubăsari am intrat la magazinul universal şi când mă coboram, m-am întâlnit faţă în faţă cu o învăţătoare, care a activat la noi. Învăţătoare de limbă rusă. Şi ea a început a striga: ”oameni, adunaţi-vă, Frontul Popular!”. Eu eram Frontul Popular.

Eu nici nu ţin minte cum am ajuns acasă, pe care drum. Până acum încă care au ură pe noi, ne zic că ”voi sunteţi români, duceţi-vă cu România” cu toate că şi acum paşaportul bunicăi este scrisă cu grafie latină, româneşte este scris.

Până acum, să nu fi fost armata a 14-a, se rezolva problema de mult›, spune fosta profesoară, colega eroinei Maria Isaicul”.