O ironie cât un monument

Când defunctul festival național "Cântărea României" este înlocuit cu "Hulirea României", spațiul public statuar se umple de hidoșenii grotești și ilare. Societatea românească începe să prospere și ubicuuele busturi făurite cu fonduri modeste sunt înlocuite cu ansamble statuare cu pretenții de epopee narativă. Cu rare excepții, cazuistica exemplelor este bogată prin urbele naționale. O fi oare o caracteristică a lipsei de gust și a precarei educații estetice a celor care aprobă și finanțează realizarea unor astfel de monumente ale kitschului și ridicolului? Cât de lipsiți de simț al echilibrului și măsurii pot fi înșiși realizatorii acestor opere?      

În Cotroceni, la intersecția dintre străzile dr. Grigore Romniceanu și dr. Petre Herescu, s-a dezvelit o nouă metaforă sculpturală zămislită parcă de imaginația unui satirist. Dacă ar fi fost doar o caricatură editorială nu ar fi fost rea, căci întrunește calitățile necesare pentru o ironică viziune plastică. Dar tocmai că lucrarea se dorește a fi una omagială, aspect care îi mărește astfel stranietatea ridicolă. Asamblajul este atât de inept încât nu merită o analiză a "ce a vrut artistul să spună".

Importanta semnificație a existenței postului de radio "Europa Liberă" în perioada de opresiune comunistă ar fi trebuit demult marcată ca un memento vizual în spațiul public românesc drept recunoștință pentru rezistența anticomunistă și păstrarea sanității morale a poporului român în fața josniciei comuniste. Vocile libertății exilului de conștiință; Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Noël Bernard, Emil Georgescu, Mihail Cismărescu, N.C.Munteanu, Cornel Chiriac, Vlad Georgescu, Iustin Liuba, au fost vocile care au dat glas frustrărilor amuțite ale românilor din țară.  

Aceste îndreptățite argumente nu justifică însă modul prin care sculptorul Virgil Scripcariu și-a realizat "opereta". De la intenție la rezultat este aici o cale anevoie de străbătut prin meandrele creativității artistului. Narațiunea descriptivă  a acestei epopei figurative ni-i înfățișează pe Monica și Virgil parcă ieșiți din cadă înfășurați într-un singur prosop de baie, în timp ce alăturat, cocoțați pe un furnal de cărămidă (al realizărilor socialiste oare?), niște grifoni supraponderali ghiftuiți ca niște păsări de pradă își fac siesta. Simbolistica se împotmolește în confuze expresii formal vizuale și nici explicația retorică a artistului nu le clarifică: "Grupul statuar este o compoziție în care figurativul clasic este epurat de decorativism inutil. Spun «compoziție», pentru că în această lucrare am căutat să ilustrez și contextul istoric în care au trăit cele două personaje", ne mai spune autorul. 

Cu siguranță că acest monument, necesar pentru a marca un memento al conștiinței și demnității, ar fi putut fi realizat mult mai inspirat, mai sobru și mai bine. Cât de trist însă, căci Monica Lovinescu și Virgil Ierunca nu meritau o astfel de zeflemeală.

Pictor, grafician și ilustrator, Daniel Ionescu - Dion, stabilit în Statele Unite, a obținut numeroase premii internaționale, a deschis 15 expoziții personale internaționale și a participat la 15 expoziții internaționale. Din 1987, Daniel Ionescu - Dion s-a stabilit la New York, unde a început o susținută colaborare cu "The New York Times", "Time Magazine", "Newsday", "Village Voice", "New Observations" și alte publicații americane. În publicistică a debutat în 1983 cu articole în revista “Viața Studențească”. În America, pentru o scurtă perioadă (1989), a fost redactor colaborator la Europa Liberă (Washington DC), pregătind o rubrică săptămânală de artă. A scris articole pentru presa emigrației române: “Lumea Liberă”, “Zig Zag” și “Universul”. De asemenea, a publicat articole de critică muzicală și de artă vizuală în revistele: “Musical Report”, Art&Roll”, “Cotidianul”, Dilema veche” și “Sunete”. Pentru mai multe detalii, accesați acest LINK.