Aceasta e povestea mea. Sper că le va da putere celor care trec prin aceleași încercări, pentru a înfrunta boala și disperarea

Am avut mari dubii dacă să vorbesc despre drama mea, pe care am trecut-o foarte mult timp sub tăcere, dar m-am gândit că undeva mai sunt oameni care trec prin situaţia mea, suferă şi nu ştiu cum să treacă peste aceste încercări.

Eram un om cu multe planuri de viaţă, cu un doctorat finalizat într-o ţară pe care unii o văd doar la televizor şi despre care citesc doar în reviste frumoase, până într-o zi când mi-a căzut cerul în cap. Totul începuse cu banale dureri de cap, schimbare bruscă de comportament și crize depresive. 

Când mi-am făcut testele s-a relevat un conţinut al prolactinei de trei ori peste normă. Mi s-a spus că probabil e de la stres și am nevoie de calmante. Dar calmantele nu ajutau. Treceau luni, însă eu nu aveam un somn normal și starea mea nu se ameliora. La următorul control se dereglaseră din nou și hormonii tiroidieni. Eu aveam anterior diagnoza de autotiroidită imună. Începuseră hemoragiile. Se dereglaseră de acum și hormonii feminini. Propriul meu corp a început o luptă cu mine. A fost nevoie de două luni ca să îmi revin. Ulterior, în urma investigațiilor, iar s-a depistat un conținut ridicat al prolactinei. Medicul a zis că e nevoie de Bromcriptină sau Dostinex. 

A urmat o perioadă când parcă ceva s-a ameliorat, dar durerile de cap se întețeau. Mâinile amorțeau. Vizibilitatea se înrăutățea. Starea mea se agrava. Am schimbat endocrinologul, care dintr-odată a zis că trebuie tomografie. Dar în RM sistemul e făcut în detrimentul pacienților. Ca să ajungi la tomografie trebuie să treci numaidecât prin specialiștii de la locul de reședință. Mortalitatea ridicată e efectul birocrației generată de cei de prin ministere și de cei care n-au idee de medicină. Într-un final am ajuns la tomografie prin niste cunoscuți într-un alt spital.

Expresia feței medicului era îngândurată. Tăcea. A dat repede un telefon și am auzit cum vorbea cu un alt medic. Când am întrebat ce se întâmpla, dnul medic a zis: ”Haideți mai bine să facem RMN-ul pentru că tomograful nu este exact. Totul o să fie bine”.

Iarăși m-am lovit de birocrație, în raionul unde nici nu poți face programări cu lunile și unde medicii, din cauza serverelor de proastă calitate, nu pot face programările în sistem. Dna medic endocrinolog la care am ajuns peste o lună și ceva s-a chinuit trei ore ca să mă poată programa la RMN. Femeia mai că plângea de neputință, suna pe la CNAM ca sî reclame că nu se deschidea serverul. Da, așa lucrează sistemul. Așa le pasă de medici și pacienți celor de sus care fură banii contribuabilului și apoi economisesc pe noi, ca să pună ei în buzunar diferența.

Despre neurologul Stegărescu de la Criuleni, care are probleme psihiatrice și care a zis că sunt sănătoasă tun, o să vorbesc într-o postare aparte. Așa specimene nu au ce căuta în sistemul medical și trebuie să facă pușcărie. Mai ales pentru prescrierea unui medicament interzis și contraindicat unor pacienți cu diagnoza mea fără a avea rezultatele unei investigații. Asemenea specimene umbresc reputația medicilor care merită toată recunostința și stima.

În ziua RMN-ului aveam o presimțire nu prea bună. Am așteptat mult la Spitalul Republican până a venit rândul meu. Dar rezultatele au fost gata abia a doua zi, când mi-a căzut cerul în cap. Pe lângă confirmarea primului diagnostic care e legat de hipofiză, a venit și al doilea – tumoare cerebrală. Nu pot descrie ce am simțit atunci. De parcă am căzut într-o fântână adâncă și totul a început a se roti în jurul meu. Câteva zile nu vedeam și nu auzeam nimic. În capul meu roiau întrebările: ‹De ce eu? Ce am facut sa merit asta?›. Simțeam parcă sunt undeva în afara acestei lumi. Viața curgea undeva pe alături.

Peste un timp m-am luat în mâini și prin niște cunoscuți am ajuns la un alt neurolog, iar dlui a zis clar că de aici începe munca neurochirurgului. Mi-a zis că are un prieten care poate să mă ajute, un medic calificat și școlit prin Japonia și SUA. Și iată așa am ajuns la dnul medic Victor Andronache.

Diagnoza a fost confirmată și mi s-a spus că în cazul meu este doar o soluție – rezecția. Cât ține de hipofiză – o vom trata medicamentos și o vom monitoriza.

A fost foarte greu să mă hotărăsc pentru intervenție, întrucât întrebasem de unii și de alții care trecuseră prin asta cândva, citisem prin diferite materiale și știam că asemenea operații au consecințe. După o asemenea intervenție, o cunoscută nu a putut merge o bună perioadă, vreo două luni și a stat acasă vreo șase. Alta nu putea vorbi. Nu e de mirare. Cerebelul răspunde pentru o mulțime de funcții ale creierului, inclusiv văzul, auzul, vorbirea, mirosul, echilibrul și mersul. 

Doream să pun totul la punct până la intervenție, însă viața avea alte planuri. Amorțelile și durerile de cap se întețiseră. Uneori nu aveam echilibru. Dacă mai așteptam, aveau să vină convulsiile și epilepsia. Am înțeles că nu se mai poate de amânat și a trebuit să îmi asum acest risc.

Am avut nevoie de un nou RMN pe care iar a trebuit să-l aștept. Să știți că birocrația e cea care e vinovată în mare parte de moartea pacienților din RM. Prin urmare responsabili sunt cei care fac legile despre cum trebuie să lucreze medicii. Cu RMN-ul în mână am plecat iar la neurochirug ca să decidem ce facem mai departe.

Vreau să vă spun că e foarte stresantă viața de la Spitalul de Urgență (Institutul de Medicină Urgentă Chișinău). Personalul medical de acolo e în mișcare continuă fiind întotdeauna ocupat. Oamenii își fac idoli politicieni, blogeri, cântăreți de doi bani, tot soiul de oameni fără de care o societate poate trăi, ba chiar ar trai mult mai bine fără ei, dar îi ignoră totalmente pe cei care merită tot respectul: medicii care salvează vieți.

Dnul Andronache a decis că trebuia să facem intervenția cât de curând și am avut doar o săptămână la dispoziție ca să trec toate investigațiile și specialiștii înainte de intervenție.

M-am internat și a doua zi am fost operată. În ziua operației au venit pe rând toți medicii care urmau să facă parte din echipa de intervenție și au avut multe întrebări, au consultat niște analize, mi-au explicat procedura. Toti erau profesioniști și drăguți. Nu am putut dormi toată noaptea, cum de fapt s-a întâmplat și în nopțile precedente, cu toate că personalul medical mi-a dat pastile și de somn și de calmare.

A venit ziua X. Cei din personalul medical au venit de dimineață la 8.00 și m-au luat pentru intervenție. Coridorul mi se părea interminabil. Am ajuns în sala de operație. Nu le vedeam feţele, le vedeam doar ochii care erau atât de expresivi. Erau ochi tineri, ageri și blajini. Erau cei care pregătesc operație. Țin minte că, înainte de anestezie, m-am rugat la bunul Creator și am zis că oamenii ăștia în halate albe, care se poartă drăguț, sunt ca niște îngeri ce au misiunea de a menține cât  mai multă lume în viață. Asistentul anesteziologului era un tânăr interesant cu niște tatuaje exotice și nu am putut să nu îl întreb ce reprezintă ele. La urma am glumit și i-am zis că e un membru al clanului Yakuza tare drăguț. La care el a adăugat: ”Și bun la suflet! Deci unde zburăm astăzi?””În Singapore!”, i-am raspuns. ”Stimat echipaj, avionul decolează spre Singapore”, a glumit tânărul medic și toți au râs. Iar eu am decolat în altă lume probabil.

Când m-am trezit eram conectată la o mulțime de aparate, aveam tub în gât, catetere peste tot, mâini, gât, și sunetul ăla de aparate de reanimare. ”Pacienta a revenit din Singapore”, a glumit un tânăr care stătea lângă mine. Îmi venea greu să respir și simțeam că mă sufoc. ”Respirăm încet prin gură, prin tub. Încet”, a spus tânărul de alături.

Era un tânar cu ochi albaștri, foarte expresivi. În jur mai roiau câțiva asistenți medicali. Tânarul s-a prezentat drept Andrei și mi-a explicat că sunt la reanimare unde, dupa protocol, trebuie să stau 24 de ore, dacă totul va fi bine. După asta au apărut și alții care verificau datele. Nu știu după cât timp a venit echipa care a efectuat intervenția. Și mi-au dat întrebările de protocol, dacă îi văd, aud, pot mișca mâinile, picioarele, pot înghiți, țin minte cine sunt. Am răsuflat și eu și ei ușurați, când totul era în ordine.

În cele 24 de ore petrecute la reanimare am înțeles cât de norocoși sunt cei care nu au ajuns pe acolo. Andrei – îngerul meu guardian – mă monitoriza încontinuu și îmi dădea apă cu seringa. Dna care era pacientă lână mine avea crize regulate și de multe ori personalul medical alerga să o stabilizeze.

M-am gândit că totuși Creatorul mă iubește foarte mult, pentru că sunt încă în viață și operația a decurs cu succes. Am ajuns la concluzia că totuși este un sens și o explicație la ceea prin ce trec eu. De fapt, am înțeles încă mai demult, pentru că tot ce se întâmplă în Universul ăsta are o explicație. Totul are o logică și o finalitate. Toți avem o misiune și un har, iar atunci când noi nu mergem pe drumul corect, Universul, prin legile lui, ne da încercări și ne trezește la realitate.

După reanimare a urmat spitalizarea efectivă. Personalul medical era tare drăguț, grijuliu și politicos. Toți până la ultimul. Nu știu cum e în alte spitale, dar la Institutul de Medicină Urgentă am văzut doar personal educat, calificat și drăguț. Mi-am făcut și prieteni acolo printre cei din  personal. Am aflat prin ce trec acei oameni, durerile și dramele lor. Eu nu am spus multor oameni despre problema mea și despre intervenție, doar celor foarte apropiați, care au fost alături de mine. Din cei pe care nu îi cunoșteam îndeaproape a fost doar Carolina. Nu știu de ce, dar am avut încredere în cumsecădenia acestei dne pentru că mi s-a părut bună la suflet și blajină. 

De multe ori vedem doar critici la adresa personalui medical, dar eu le mulțumesc din suflet, șefului departamentului Neurochirurgie, dlui medic Andronache și echipei lui, tuturor celor care au avut grijă de mine cât timp am fost spitalizată, pentru că mi-au dat o nouă șansă. Sunteți niște oameni deosebiți și meritați tot respectul. Plecăciuni și multe mulțumiri!

Lumea noastră trebuie să înțeleagă un lucru: sunt unele categorii de profesii care merită cea mai bună salarizare, respect și considerare. Din păcate la noi, în RM, cei cu salarii mari nu sunt cei care ne salvează, hrănesc sau învață, ci tocmai cei care nu fac nimic constructiv, ne fură și ne fac viața mai complicată. În statele dezvoltate altfel stau lucrurile. 

Ce a urmat și ce urmează? Luni de reabilitare, monitorizare și încercarea de a ma reîntoarce la viața normală.

Cei care treceți prin asemenea încercări, nu disperați. Creatorul ne iubește pe toți și pentru toți are planurile lui. Cine va spune că El nu există, să nu îi credeți. El există. Mai devreme sau mai târziu veți avea șansa de a-L avea aproape. 

Noi, oamenii, suntem atât de naivi când credem că sensul vieții e în goana după dorințe absurde, după bunuri materiale, putere, persoane goale în suflet. Venim toți din aceeași sursă și până la urma, mai târziu sau mai devreme, toți ne întoarcem de unde am venit. Creatorul ne-a făcut cu un scop – să putem iubi aproapele ca pe noi înșine. Până nu vom îndeplini această misiune, vom trăi în mizerie, durere și disperare. Nu există Iad și Rai, ambele sunt aici, pe Pământ, inclusiv în mintea noastră. Noi suntem responsabili pentru ceea ce avem pe Pământ, nu altcineva. Pământul e mare și e loc pentru toți. Indiferent de statut, toți ne vom întoarce la sursa care ne-a creat. 

Aceasta e povestea mea. Sper că le va da putere celor care trec prin aceleași încercări, pentru a înfrunta boala și disperarea.

Sănătate, înțelepciune și iubire tuturor, pentru că nimic nu este mai important decât ele! Ele sunt cele mai de preț daruri și valorează cât toate bogățiile lumii.