"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În martie 1948, pe deplin conștient că pășea pe un drum fără de întoarcere, dar pe care i-l dicta conștiința, Teodor Șușman seniorul expedia două scrisori către autoritățile comuniste, în una dintre acestea anunțând că, sătul de prigoana și de furturile în serie la care îi era supusă familia, se hotărâse să ia calea munților, intrând în clandestinitate. Mai devreme sau mai târziu, poliția politică l-ar fi arestat oricum. Moț demn, dotat cu o inteligență incontestabilă, Șușman seniorul înțelesese asta. Știa prea bine cu cine avea de-a face. Drept urmare, o perioadă va pleca de acasă, înarmat până-n dinți, rămânând singur cu lunile prin munții pe care i-a iubit încă din fragedă pruncie, trăind din vânat și pescuit. Lucrurile se precipitau de la o zi la alta. În curând va deveni ”Regele Munților” (moții încă îl mai numesc așa).
Constituirea efectivă a grupării de rezistență armată de la Răchițele va avea loc în vara-toamna lui 1948 (recent, la Huedin și la Răchițele, am avut onoarea de a participa la o serie de evenimente destinate comemorării celor 75 de ani scurși de atunci). În primă instanță, în munte au rămas 8-9 luptători, dar componența va fluctua brutal în funcție de partizanii căzuți în luptă cu trupele de Securitate și Miliție – alții au ales să se sinucidă sau au fost arestați. Câteva exemple dintre multe – Teodor Șușman seniorul s-a sinucis la 15 decembrie 1951 (detalii AICI), Gheorghe Mihuț a fost rănit într-un schimb de focuri, a căzut arestat și a murit în chinuri, cu securiștii lângă el, pe patul unei clinici (iulie 1952), în timp ce, rămas în urmă pentru a le acoperi retragerea fraților de arme, prinși într-o împresurare ce a durat zile-n șir, Ioan Popa a pierit martiric, fiind ciuruit de 17 gloanțe consemnate la dosar (iulie 1952). Martiriile lor au luminat ca niște supernove în bezna comunismului.
La finalul lunii septembrie 1952, în pădurea de lângă Lelești (Beiuș), după o vară trăită pe muchie de cuțit (în lunile iunie-iulie, gruparea atinsese apogeul ciocnirilor cu Securitatea, evitând la limită lichidarea totală), Avisalon și Teodor Șușman jr. se vor despărți definitiv de facțiunea lui Mihai Jurj. Potrivit calculelor inițiale, separarea ar fi trebuit să fie una temporară, cele două subgrupuri hotărând că le era mai ușor să treacă peste iarnă în format restrâns, din considerente ce țineau de siguranță și de asigurarea alimentării, însă nu se vor mai revedea în viața asta. Cel mai probabil, frații au realizat că, rămânând doar în tandem, aveau mai multe șanse să supraviețuiască.
Și așa a fost – în iulie-august 1954, facțiunea lui Mihai Jurj urma să fie lichidată. Prinși fără scăpare într-o ambuscadă, Mihai încearcă să se sinucidă, dar securiștii se năpustesc asupra lui și nu reușește, însă va muri curând, în urma rănilor suferite în cursul încăierării, în timp ce Lucreția Jurj e arestată, va trece prin torturi și umilințe de neimaginat, fiind condamnată la închisoare pe viață (începea îndelungatul calvar al viețașei). Capturat la 28 august, neînfricatul Roman Oneț e condamnat la moarte, urmând a fi executat la 27 iunie 1955. Așadar, de la finalul lui august 1954 și până la începutul lui februarie 1958, Avisalon (uneori numit ”Visalon”) și Teodor Șușman jr. vor rămâne ultimii partizani supraviețuitori ai grupării de la Răchițele. Altfel spus, ce a început cu tatăl se va termina cu fiii.
Încă din toamna lui ‘52, părăsind pădurea Leleștilor, cei doi Șușmani au reușit să dispară ani de zile de pe ”radarul” Securității, stabilindu-se în zona satelor Morlaca, Hodișu și Tranișu (situate în apropierea Huedinului). În fapt, se depărtaseră considerabil de fostele zone predilecte ale grupării, securiștii neînțelegând încă mișcarea. Teodor se prezenta drept ”Petre” iar Avisalon și-a spus ”Traian”, cel mai probabil procurându-și acte cu noile identități. Susținând că ar fi de baștină din satul Călățele (tot din părțile Huedinului), uneori, Teodor și Avisalon făceau comerț ambulant. Mai exact, vindeau basmale și icoane pictate pe sticlă. O perioadă destul de lungă, această acoperire le va permite să se miște dintr-un sat în altul dar și să tragă peste noapte la o familie sau alta fără a genera suspiciuni.
Ajuns în acest punct, precizez că am consemnat succint toate episoadele de mai sus tocmai pentru a contextualiza, la modul general, apariția acestor icoane, care reprezintă principalul subiect al articolului. Celor care vor să aprofundeze activitatea grupării de la Răchițele le recomand remarcabilul volum republicat și adăugit de istoricii Cornel Jurju și Cosmin Budeancă – ”Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (1948-1958)”, Editura Polirom, 2022 (îl puteți comanda AICI). Lucrarea reprezintă o fereastră larg deschisă spre o istorie care ne-a fost interzisă. Nu o ratați.
Revin la icoane pentru că, într-un anumit sens, care ne privește în cel mai intim mod, sunt chiar icoanele răstignirii noastre. Potrivit documentării realizate de neobositul Cornel Jurju, care, de-a lungul anilor, a descoperit câteva astfel de fericiri ale sufletului și ale privirii, cel mai probabil, icoanele au fost pictate începând cu ‘53-‘54. Din toamna lui ‘52 și până în noiembrie ‘57, cu oarece intermitențe deloc semnificative, cei doi Șușmani aveau să rămână în Morlaca, ascunși în gospodăria familiei Moldovan (situată în apropierea căii ferate Cluj-Oradea). A se nota că familia Moldovan i-a protejat știind prea bine cine erau și ce risca dacă ar fi fost descoperiți. Avisalon și Teodor Șușman jr. își construiseră un adăpost în șură, acolo petrecând cea mai mare parte a timpului. Ca o formă de mulțumire, hrăneau animale și-și ajutau gazdele cu diverse alte munci, inclusiv la vremea cositului.
Uneori, numai în circumstanțe în care considerau că nu existau riscuri, partizanii intrau și în casa familiei, unde li se punea la dispoziție o cămăruță dosită. Într-un interviu, Leontina (fiica lui Mihai Moldovan) relata că, în acea odaie, Teodor Șușman jr. (născut la 22 decembrie 1923) avea să-și descopere priceperea și pasiunea pentru pictatul icoanelor pe sticlă – ”Le picta acolo, apoi le punea pe poliță și se uscau”. Tot el (cel mai probabil, ajutat de Avisalon) le confecționa și ramele – a se remarca delicatețea lucrăturii, ramele originale sporind valoarea întregului. ”Totul era făcut de mâinile lor”, a precizat Leontina, care se ducea în mod uzual la Cluj de unde cumpăra sticla, vopselurile și alte materiale necesare. Ea își amintea și că frații obișnuiau să citească în acea încăpere (cu siguranță Biblia, probabil și cărți de rugăciune, acestea fiind lecturi obișnuite pentru cei mai mulți partizani).
Așadar, a se reține această spectaculoasă dezvăluire de sine, care iată că are loc în plină ascundere, ca o lumânare aprinsă-n beznă – așa își descoperă Teodor Șușman jr. incontestabilul har de iconar.
Unele icoane aveau să fie dăruite susținătorilor, altele au fost vândute sau schimbate pe diverse produse (alimente și îmbrăcăminte). Leontina își amintea că, înainte de a pleca prin sate cu icoanele, Teodor Șușman jr. stătea o zi prin pădure ca să-l prindă nițel soarele, fiind prea alb și prea palid după îndelungatele perioade petrecute în ascunzătoare. Cu excepția oamenilor de încredere, în fața cărora partizanii își deschiseseră sufletele, cei mai mulți dintre țărani nu aveau nici cea mai vagă idee despre cine erau de fapt cei doi. Istoricul Cornel Jurju prezintă cazul unui badea Gheorghe care i-a confecționat o haină lui Teodor, în schimbul a patru icoane, fără să bănuiască că ar fi stat de vorbă cu un fugar sau că ar fi fost ceva în neregulă cu iconarul Petre (deseori rostit ”Petrea”) din Călățele. De altfel, potrivit mărturiilor celor care l-au văzut sau i-au vorbit, într-o conjunctură sau alta, partizanul se comporta mereu cu cea mai mare naturalețe, nelăsând loc de suspiciuni. În pofida acestor aparențe cultivate cu grijă, fiți convinși că, la fel ca Avisalon, Teodor a purtat întotdeauna cel puțin un pistol, rămânând atent la toate câte se petreceau în juru-i, decis să piară în luptă sau să-și ia viața fără să stea pe gânduri, dacă situația ar fi cerut-o. Ultimul act nu era deloc departe, îi pândea ca o umbră.
În acești cinci ani petrecuți (în cea mai mare parte) în gospodăria familiei Moldovan, într-o liniște nesperată, dar chinuitoare prin riscuri și incertitudini, Teodor Șușman jr. devine ”Petrea Icoanelor” sau ”Petrea Icoanei”. Așa îl numeau moții din satele Huedinului (dacă ar fi fost din părțile Muscelului, probabil i s-ar fi zis Pătru / Petre al Icoanelor / al Icoanei). De reținut această dublă ipostaziere – de iconar (suflu al unui mesaj religios) și de partizan (exponent total al luptei anticomuniste) –, care cred că se oglindește, armonizându-și aparentele contrarii, și în reprezentările referitoare la bătălia cu balaurul, în dârzenia mistică a voinicului care-l înfruntă.
Soldatul lui Hristos
Oare ce este acest viteaz, dacă nu un soldat al lui Hristos? Odinioară, într-un alt registru, și Lancelot, Parcifal sau Galahad vor fi fost cavaleri ai lui Cristos. În diversele tradiții, în urma unei îndelungate și crâncene bătălii cu răul, ce presupune o sumedenie de sacrificii, găsitorul Graalului se va ridica la Cer cu trupul fizic, astfel exemplificând faptul că mântuirea a fost și rămâne o problemă pur individuală. În acest sens, între cruce și sabie nu există nici cea mai mică tensiune, la fel cum icoana și revolverul nu se exclud în cazul lui Teodor Șușman jr, ci se presupun și se anticipează reciproc. Și el reprezintă doar un exemplu paradigmatic. Deși Securitatea și partidul unic îi catalogau drept ”bandiți”, ”teroriști” și ”dușmani ai poporului”, mai toți partizanii României purtau în ranițe și cărți de rugăciune, pe lângă pistoale, gloanțe și grenade. Pentru că erau soldații lui Hristos.
Despre perspectiva inversă
Uneori, totul ține de perspectivă, inclusiv de cea inversă. La un moment dat, personajul principal din ”Să iubești o femeie” (romanul lui Amos Oz) observă, nu fără perplexitate, cum stropii de ploaie par a picura din pământ către cer, și nu invers. Imaginea va reveni obsesiv, finalmente reprezentând o prefigurare a deznodământului.
Vă mărturisesc că, de fiecare dată când privesc icoana de mai sus, pictată de partizanul Teodor Șușman jr. în timpul anilor de luptă clandestină, am bântuitoarea senzație că viteazul care înfruntă balaurul nu a venit de sus, din Cer, pentru a o face, dar cu siguranță că se va duce acolo, în Rai, pentru că a făcut-o.
Lipsit de aura sfântului pogorât pe câmpul de luptă, pe lângă suliță, războinicul pare a purta o cartușieră (detaliu jos). Priviți cu ce e încălțat – oare ăia nu sunt niște bocanci de munte, oricât de eufemistic ar suna? Cu nimic altceva nu seamănă mai mult. O formă similară aveau și bocancii ”de cooperativă” (rudimentari și frecvent întâlniți în anii aceia) pe care partizanii grupării îi vor fi încălțat în repetate rânduri, fapt consemnat în rapoartele securiștilor.
Mi-e clar că voinicul poartă ceva ce seamănă cu un soi de uniformă – ca particularități, se disting două buzunare pe piept și o excrescență pătrățoasă deasupra șoldului (undeva în dreapta, sub mantie / pelerină și în apropierea posibilei cartușiere), excrescență care nu-mi dau seama ce ar putea reprezenta, însă apare în ambele scene de luptă pe care le-am văzut (totuși, presupunând că ar sugera tocul unui pistol, e logic de ce pensula partizanului nu a mers mai departe de-atât, arma fiind prezentă prin chiar absența ei).
Mantia și tivul decorativ al hainei par o decantare a unor însemne regale / cavalerești ce se întrepătrund cu cele militare (cartușiera, uniforma), voinicul înfruntând balaurul cu tăria (și în tradiția) sfinților purtători de armă. Asta pentru că privim un soldat al lui Hristos. Să nu uităm că, potrivit înscrisurilor milițienilor care i-au găsit trupul lui Teodor Șușman seniorul după sinuciderea din decembrie 1951, Regele Munților ”era îmbrăcat în manta de paznic de culoare vânătă”, totodată precizându-se că purta bocanci ”de cooperativă”.
Trebuie spus că, pentru Teodor Șușman jr. (primul născut al familiei, uneori numit ”Todor”), uniformele nu reprezentau o abstractizare – din contră, era obișnuit cu ele. Bunăoară, a purtat uniformă încă din perioada în care a urmat Liceul Militar din Târgu Mureș, unde rigorile erau de cazarmă – în ‘40 a fost nevoit să renunțe la studii, la fel ca și ceilalți copii ai Șușmanilor, fiindcă învățau în orașe ce fuseseră anexate de Ungaria, însă e clar că și-ar fi dorit o carieră militară. Era curajos, loial și aventuros, demn la vorbă și în comportament, fiind cunoscut ca un țintaș redutabil. Uneori, Teodor a purtat diverse uniforme și după intrarea în clandestinitate – e știut ă partizanii își procuraseră câteva uniforme militare și de Miliție, deghizându-se în funcție de conjuncturile ivite (în acest sens sunt documentate episoade spectaculoase). Pe de altă parte, pădurarii aveau uniforme specifice pe care deseori le-au uzitat și luptătorii grupării de la Răchițele, întrucât erau ușor de procurat și se dovedeau practice în condițiile vieții de proscris. La un moment dat, împreună cu Avisalon, Teodor a oprit o rată între sate, pentru a rechiziționa banii de bilete, conjunctură în care s-a recomandat drept ”căpitanul Frunză”. Cred că și-a dorit mult o carieră militară și mai cred că această dorință – deopotrivă cu întregul calvar al familiei – s-a răsfrânt și în opera sa. Ba chiar și dincolo de ea.
Și-apoi, a se observa că luptătorul e spoit preponderent în albastru. Asta sugerează că se va ridica la Cer, fiindcă acolo ajung toți cei care înfruntă leviatanul. Martiriul deschide porțile Raiului. În plus, cele trei pene din creștet trimit la Trinitate și la Înălțarea ce va să vină – sunt însemne ale Binelui (alb / armăsarul imaculat vine din același registru), ale Cerului (albastrul) și ale Luminii (galbenul). Sunt anticipări ale aripilor și ale cetelor îngerești. Asta pentru că partizanului martir îi este hărăzit Raiul. Și nimic altceva, întrucât altceva nici nu mai contează.
Inevitabil, înfățișarea războinicului mă duce cu gândul și la un păunaș al codrilor – voinicul tânăr, mlădios, mândru, neînfricat și misterios ca Pan, capriciosul zeu al codrilor. Într-o altă paradigmă, partizanii vor fi fost stăpânii, străjerii și ochii codrilor / munților, în același timp rămânând o enigmă pentru cei mulți.
Isteț și arătos, bărbat dintr-o bucată, Teodor Șușman jr. avea o personalitate complexă, fiind dotat, pe lângă abilitățile necesare luptei în clandestinitate, cu reale și evidente însușiri artistice. Cine știe ce ar fi ajuns dacă ar fi avut șansa de a duce o viață pașnică. Era carismatic – toate mărturiile evidențiază asta. Nu de puține ori, la adăpostul nopților fără lună, obișnuia să se furișeze prin satele de munte unde îl așteptau diverse drăguțe – așadar, memoria orală i-a reținut și dimensiunea de ”crai” / ”prinț”. La urma urmelor, de ce nu ar fi făcut-o, în condițiile în care vorbim despre fiul cel mare al Regelui Munților? Să nu uităm că moții folosesc o terminologie similară și în ceea ce-l privește pe Avram Iancu (născut, la fel ca Teodor Șușman jr., într-o familie de țărani moți înstăriți), numindu-l ”Crăișorul Munților” (”Craiul mândru-al munților”, spune o doină cunoscută).
Revin la reprezentarea înfruntării balaurului / comunismului. Într-o totală contradicție cu Cerul sugerat de mântuirea ce va să vină, de facto, cerul icoanei e apocaliptic, anunță sau consemnează o hecatombă. Pare o baie de sânge. Să fie o prefigurare lăuntrică a flăcărilor ce aveau să-i devoreze pe frații Șușman, la finalul ultimei lor ciocniri cu Securitatea?
Piciorul de plai pe care se dă înfruntarea are forma unei inimi (remarcați splendoarea turcoazului). Oare să fie vorba despre România din inima partizanului? România dezmembrată și ocupată de trupe rusești, adică de balaurul / leviatanul comunist? O Românie scăldată în sângele bunicilor și părinților noștri. Să nu uităm că în acel iad au fost pictate icoanele, Teodor Șușman jr. fiind un protagonist direct al acestei lupte cu răul. O bătălie pe viață și pe moarte ale cărei unde de șoc le resimțim și astăzi. Urmându-și crezul până la ultimele consecințe, partizanii au biruit pe verticală, sacrificându-se, însă noi toți am înfrânt în plan orizontal – ăsta e motivul pentru care România e așa cum e.
Bradul de pe fundal sugerează că marea bătălie dintre Bine și rău se purta undeva aproape, atât de aproape încât îți taie răsuflarea. Poate chiar în poiana de lângă. Și chiar așa se întâmpla.
Martirul
Acum, luând în calcul toate cele de mai sus, vă invit să ne pierdem în lumea icoanei de mai jos, pictată tot de Teodor Șușman jr. De data aceasta, războinicul e spoit în nuanțe aprinse de albastru și roșu. Straiele lui sunt Cerul și propriul sânge. Oare să fie vorba despre comuniunea cu Cerul a martirului însângerat? Eu asta cred.
La momentul în care au fost realizate aceste remarcabile strigăte către posteritate, cu excepția lui Teodor Șușman jr. și a fratelui Avisalon, aproape toți ceilalți partizani ai grupării trecuseră deja prin astfel de martirii, desigur, fiecare trecere comportând o serie de particularități, însă dominanta e aceeași: martiriul pentru libertate, țară și Hristos. Nimic mai mult sau mai puțin, deci Totul.
Creștin practicant și fiu devotat al Bisericii Greco-Catolice, la fel ca toți ai săi, inevitabil, Teodor va fi fost bântuit de aceste băi de sânge, unora fiindu-le martor și protagonist, dar și de însemnătățile / transcenderile martiriului. Și cred că aspectele acestea se răsfrâng, cu sau fără voia sa, în creațiile de factură populară (și nu doar) pe care ni le-a lăsat. Într-un anumit sens, sunt pictate cu sânge.
Privind cea de-a doua icoană, nu pot să nu mă-ntreb: oare Teodor Șușman jr. și-a prefigurat moartea? Când știi că partizanul iconar avea să moară în curând, la numai 35 de ani, devorat de flăcări hulpave, împreună cu fratele său Avisalon, la finalul unei îndârjite ciocniri cu Securitatea (noaptea de 1/2 februarie 1958, în gospodăria lui Romul Florea din cătunul Tranișu, după un schimb de focuri ce s-a prelungit pe durata a două ore), simți că ți se face pielea de găină când vezi cele opt mănunchiuri de flăcări ce răbufnesc de sub calul războinicului îmbrăcat în Cer și-n sânge (detaliu jos). Privită în cheia aceasta, imaginea e pur și simplu răvășitoare.
Aflați în plin incendiu, cei doi brazi de pe fundal îi sugerează pe frații partizani? Stau ei mărturie pentru brazii care ard, dar nu se îndoiesc, frați buni cu ”brazii” (a se citi ”partizanii”) mărturisiți de Ion Gavrilă Ogoranu? De ce nu?
De remarcat că întregul cer al icoanei e cuprins de vâlvătăi lacome, devoratoare (văzduhul e portocaliu, are culoarea limbilor de foc ce se ridică de sub armăsar).
Scena e încadrată de un chenar cu flori și ciorchini de struguri movulii, delicat conturați, aceștia din urmă fiind simboluri ale vieții veșnice – e o trimitere la sângele lui Hristos. Nu, nu este o coincidență că florile (ce vor fi smălțuit și luminișurile codrilor) sunt albe, albastre, galbene și roșii – în universul iconografic șușmanian (și cu atât mai mult în cazul icoanei la care fac referire, ce înfățișează o bătălie directă cu răul), aceste culori semnifică Binele, Cerul, puritatea, sângele (răstignirea) și lumina martiriului. Sunt prefigurări exuberante ale Înălțării. Fără a intra în detalii, există o veche tradiție a lăgăturii dintre martiri și flori / reprezentări florale, acestea din urmă prefigurând splendoarea, prospețimea și parfumul Raiului. În contrapondere cu explozia cromatică iradiată de florile Binelui, maroniul roșcat și tern al balaurului (care parcă-l scoate din peisaj) trădează larvarul și banalitatea răului.
Enigmele Fecioarei cu inima străpunsă de sabie
Reprezentarea Fecioarei cu inima străpunsă de sabie (foto jos) e pur și simplu bântuitoare, în primul rând prin serenitatea pe care o transmite.
Motivul Fecioarei cu inima străpunsă vine pe filiera pietății greco-catolice. Simeon i-a profețit Fecioarei Maria, în Templul din Ierusalim: ”O sabie îți va străpunge sufletul” (Luca 2.33-25). Despre această sabie e vorba, consecință directă a răstignirii Fiului. E prețul scump pe care inima imaculată a Maicii Domnului îl plătește pentru universalitatea maternității Ei. Fecioara Maria e memoria inimii, este cea care păstrează totul în lăuntrul inimii Ei: viața lui Hristos, misiunea și răstignirea Sa. Așadar, să nu uităm că esența motivului e ancorată în importanța crucială a memoriei: Fecioara își mărturisește Fiul. Gura Ei pare a fi trasată ca un semn al infinitului, întrucât mărturisirea e nemărginită.
De asemenea, să reținem durerea mamei cu inima străpunsă de moartea fiului / copiilor. Cu inima frântă de suferințe se prăpădise și mama fraților Șușman, blajina Catrina (foto sus împreună cu soțul și trei dintre copii), în aprilie 1950, chinuită ca vai de sufletul ei și neștiind nimic de soarta celor doi băieți ce luaseră calea muntelui, urmându-și tatăl și fiind vânați ca niște lighioane ale codrilor. Un alt fecior (Traian, torturat bestial) se găsea în beciurile Securității Cluj. Biata femeie murise doborâtă de îngrozitoarele drame care nu mai conteneau să-i lovească familia. Într-o scrisoare datată 21 martie 1949, cu aproximativ un an înaintea morții, Catrina îi solicitase ajutorul unui oarecare Ioan Râmbu din București, iată câteva frânturi:
”Am rămas aci aproape muritoare de foame cu fetița și cu băiatul cel mic. (…) Sunt aci aproape nebunită și bolnavă și nu am nici un ajutor, nu am nici un om să mă ajute. Nenorocirea mea este mare de soțul meu și doi feciori nu mai știu nimic iar Traian (…) este închis la Siguranță (Securitate n. m.) în Cluj de aproape 4 luni tot pentru minciunile dușmanilor și nu are cine să mi-l salveze”.
În aceeași scrisoare, Catrina amintea că fusese nevoită să vândă oile, vaca și boii pentru a putea plăti cotele ce deveneau din ce în ce mai sufocante. Peste un an, va fi înmormântată chiar în livada de lângă casă, ”între patru peri”, cum relata Traian Șușman. Avea numai 50 de ani. E și acum îngropată acolo, numai că nu se mai cunoaște cu exactitate locul, mormântul neavând cruce iar perii dispărând între timp. Calci peste ea fără să știi. Dumnezeu să o odihnească.
Când fiul ei cel mare va picta această icoană enigmatică, Catrina va fi fost deja moartă de câțiva ani, iar casa familiei ajunsese post de Miliție, unde țăranii (mulți susținători ai grupării) erau torturați și bătuți cu sălbăticie, nu puțini luând calea închisorilor și a lagărelor de exterminare. Oare asta să sugereze floarea ce parcă răsare din soarele iradiat de inima străpunsă a Fecioarei? Că mama e în pământ și că răsar flori din ea? Floarea primăvăratică e un simptom al acelui aprilie funebru? Oare am mai fi privit Fecioara lui Teodor Șușman jr. dacă nu ar fi existat acest episod traumatizant în istoria foarte recentă a familiei sale?
Interesant e și că, în pofida dramatismului inerent, Catrina a fost înmormântată într-un fel de rai – mai exact, în ”Raiul lui Șușman”, pentru că așa era numită superba și rentabila livadă a lui Teodor Șușman seniorul, sintagma fiind folosită atât de moți, cât și de autoritățile locale, încă de pe la mijlocul anilor ‘20, când tatăl familiei a sădit cu mâna sa primii meri și peri, livada întinzându-se până pe coama dealului ce străjuia vechea casă (și ea dispărută). Comuniștii vor fura și vor exploata din plin ”Raiul lui Șușman”, apoi îl vor distruge. Totuși, chiar și astăzi mai pot fi văzuți câțiva meri bătrâni cu ramurile îngreunate de rod (foto jos), deși nu-i mai îngrijește nimeni de zeci de ani.
Revin la icoană. Trimiterea la martirizarea lui Hristos este cât se poate de evidentă – dacă veți număra razele de lumină emanate din inima străpunsă a Fecioarei, deopotrivă cu cele 5 degete ale mâinii drepte (care se încadrează perfect în acest ”cadran solar”) și adăugând tulpina florii, veți observa că numărul final este 33, adică vârsta la care Fiul a fost răstignit (detaliu jos). Nu, nu cred că e o coincidență.
Floarea de lumină
Cel mai mult mă intrigă floarea primăvăratică pe care Fecioara o ține în mâna stângă, de pe la mijlocul tulpinii, ca și cum ar irupe din lumina neprihănită a inimii străpunse. De ce are 8 petale? Am mai văzut câteva flori pictate de mâna lui Teodor Șușman jr. (pe chenarele a două alte icoane) și am observat că, de regulă, tehnica reprezentării respectă o anumită simetrie a formelor, de altfel specifică creațiilor populare autentice. În alte locuri (o să vorbim și despre asta), florile cu 8 petale comportă o structură evident cruciformă, dar aici nu pare deloc a fi vorba despre un astfel de caz. Așa cum remarcați, dintre cele 8 petale, cele 2 de jos sunt vizibil mai mari (aproape duble) comparativ cu celelalte, asimetria fiind totală, de parca artistul a vrut ca privitorul să o sesizeze. Oare cele 8 petale îi simbolizează pe partizanii grupării de la Răchițele?, care, în munte, au fost cel mult 9 în același timp, niciodată mai mulți, componența fluctuând agresiv în cursul primilor ani.
Oare cele 2 petale vizibil disproporționate îi reprezintă pe cei 2 frați Șușman, ultimii luptători în viață ai organizației în perioada în care icoana va fi fost pictată? Asta ar însemna că a fost realizată după fatidica vară a lui 1954 (ceea ce e foarte posibil), când facțiunea lui Mihai Jurj a dispărut din peisaj.
Pe de altă parte, presupunând că Teodor Șușman jr. a dorit să înfățișeze o floare cu petalele parțial scuturate (ce metaforă puternică, mai ales într-un astfel de caz!), cum altfel ar fi făcut asta?, dacă nu prin sugerarea rândului de petale lipsă, lăsându-le vizibil pronunțate pe cele 2, ca niște martore tăcute ale celor căzute. Și-apoi, dacă într-adevăr este vorba despre o floare cu petalele parțial scuturate, faptul că ni se arată 8 înseamnă, în mod logic, că a căzut cel puțin 1 (împreună ajungând la 9, numărul total a luptătorilor care au fost, pentru o scurtă perioadă, împreună în munte). Observați că una dintre cele 2 petale proeminente e ușor răsucită, parcă sugerând vremelnicia și căderea ce va să vină. Chiar cred că partizanul iconar a vrut să reprezinte o floare parțial scuturată, metafora sugerându-i și pe cei căzuți și arestați. Din nou, mi se face pielea de găină când scriu asta. Vă reamintesc că analiza mea s-a referit, de la bun început, la o reprezentare ce pleacă de la necesitatea mărturisirii memoriei. Dacă nu speculez în van, exact asta a făcut Teodor Șușman jr.: și-a mărturisit credința, familia și camarazii de arme.
A nu se ignora faptul că vorbim despre o floare ale cărei petale sunt plămădite din lumină pură. Culoarea acestora e aceeași cu cea a aurei și a soarelui ce irupe din inima străpunsă a Fecioarei, care pare a se întrupa din albastrul adânc al cerului. Cred că floarea de lumină e cheia de boltă a acestei icoane tulburătoare. De dragul speculației, dacă frunzele ei (7 la număr) ar reprezenta anii de clandestinitate ai grupării, ar putea însemna că icoana a fost pictată undeva în cursul anului 1955, când cei doi frați Șușman rămăseseră ultimii supraviețuitori ai grupării, cu moartea pre moarte pășind.
Priviți ciobitura din stânga sus – s-a oprit exact la aură, de parcă ar fi fost nepermis să-i muște lumina.
Un model al Înălțării la Cer
Cea de-a patra icoană (foto jos) ne propune o reprezentare a Înălțării la Cer, într-un car de foc, a Sfântului Proroc Ilie. Modelul e paradigmatic – își are izvorul în 4 Regi 2, 11 și exemplifică, în chip duhovnicesc, înălțarea către Dumnezeu a sufletului curățat / purificat în văpăile patimilor. Cu alte cuvinte, privim un model teologic al Înălțării la Cer.
Odinioară, motivul carului de foc va fi presupus și un vădit caracter militar. E indubitabil: un car de foc tras de cai de foc nu poate face parte decât dintr-o oștire divină. De asemenea, armia Cerului reprezintă un simbol al Monarhiei celeste, e un simptom al supremei Curți Regale, aflată în imediata proximitate a lui Dumnezeu, Monarhul Suprem. Evident, monarhiile din lumea sublunară nu sunt altceva decât imitații ale Curții Cerești.
Tradiția greco-catolică a acestei reprezentări este accentuată de faptul că nu Sfântul Ilie e cel care-i mână pe armăsarii înflăcărați, ci doi îngeri – heruvimi, desigur, așa cum va fi stabilit o veche rânduială. Făpturi zoomorfe zburătoare, aceștia semnifică înțelepciunea, rațiunea și înțelegerea, păzesc Cunoașterea Supremă și-L transportă în zbor pe Dumnezeu. De notat că, în unele icoane ortodoxe, Sfântul Proroc Ilie e înfățișat ca unic vizitiu al cailor de foc. Totuși, textul biblic de la 4 Regi 2, 1 ne spune că acest car de foc îi desparte (cu sensul de a trece printre ei, așadar, aflându-se deja în mișcare) pe Ilie și Elisei, ceea ce înseamnă că cineva trebuie să fi condus deja caii. Cine anume? Dumnezeul veterotestamentar? (Referitor la această interogație, părintele Alexandru Mihăilă puncta, într-un articol: ”Pentru noi ca ortodocși, dacă Cel care conduce carul de foc nu e nici Sfântul Ilie, nici soarele, nici alt înger, ci Iahve în persoană, iar pe de altă parte, orice teofanie biblică vechi-testamentară este de fapt o hristofanie, atunci Vizitiul este chiar Hristos”).
Icoana pictată de Teodor Șușman jr. degajă și transmite o solemnitate aparte. Spoit în albastrul închis al adâncimilor cerești, heruvimul din dreapta ne arată, cu un gest parcă ostentativ, o pană stacojie – pe lângă însemnul aerian (pana ca atare, care oricum face parte din vechea simbolistică a heruvimilor), cromatica folosită sugerează fulgerul și flăcările. Mai mult, în pofida ombilicalei gravități, de fiecare dată când privesc scena, am strania senzație că heruvimul din dreapta îmi face cu ochiul, oricât de eufemistic ar suna, această perspectivă (nu neapărat iluzorie) fiind încurajată de arcuirea generoasă a sprâncenei stângi, care e o extensie a nasului (detaliu mai jos). Presupunând că ne face cu ochiul, gestul nu știrbește cu nimic din solemnitatea expunerii, ci ne pune pe gânduri și o potențează enigmatic. Ca o cimilitură.
Întreaga atenție a celuilalt înger-vizitiu (și el purtând însemne ale focului) e absorbită de prorocul Ilie, a cărui gură larg căscată pare a spune ceva deosebit de important. În bezna gurii se întrezărește văpaia unei limbi de foc. Oare ce prorocea Sfântul Ilie, cu limbă de văpaie, înveșmântat în culoarea vâlvătăilor, în timp ce pogora flăcări din cer? Poate că vocea lui e un tunet asurzitor. Poate că spusele lui sunt chiar priveliștea icoanei ca atare – logosul întrupat în imagine.
Flăcările hulpave ale carului contrastează cu măsliniul anticipativ al norilor de furtună. Se întâmplă ceva irepetabil, ceva de necontramandat. Armăsarii sunt plămădiți din foc – asta sugerează roșeața și portocaliul harnașamentului, dincolo de rigorile artistice presupuse de străvechiul motiv al cailor albi (imaculați). Se vor odihni doar în grajdurile Raiului. Senzația e de tumult neîntrerupt, de scrâșnet de osii, doar că nu-l auzi cu urechile. Impresia e de zbucium, de vânzoleală, numai că nu o vezi cu ochii. Ceea ce nu înseamnă că toate acestea nu se întâmplă, tăindu-ți răsuflarea. (”De ce crezi că ceea ce se întâmplă în interiorul tău e mai puțin adevărat decât ceea ce se întâmplă în exteriorul tău?”, întreba Alexandrian în ”Istoria filosofiei oculte”)
În timp ce cuvântează (tună) ceva ce nu vom afla niciodată (sau ceva ce tocmai vedem, intermediați de logosului devenit imagine), Sfântul Ilie indică tăriile Cerului cu două degete ale mâinii drepte, totodată alipindu-și palma stângă de piept. Gestul semnifică Înălțarea, adică împlinirea voinței Celui de Sus (fiindcă nu poate există mântuire fără Hristos).
Scena e încadrată de un octogon generos – modul în care sunt dispuse laturile de sus invită la urcuș, indicând direcția verticală. De asemenea, există un chenar împodobit cu flori și ciorchini de struguri movulii, rolul acestora fiind, din nou, acela de a trimite la sângele Mântuitorului și la viața veșnică. Fundalul chenarului e spoit în culoarea vâlvătăilor de sub carul de foc. Nu e o coincidență că structura florilor situate în partea superioară (ce anticipează Raiul) e total diferită de modul în care sunt reprezentate florile din partea de jos, care rămân cumva lumești, parcă abia desprinse de pe pajiștile munților și din hățișurile codrilor, laolaltă cu ceea ce par a fi măceșe sau ghinde. Florile azurii sunt o bucurie a privirii.
Mi-au reținut atenția cele 2 mari flori negre (oare funerare?) din colțurile de sus, fiecare având câte 8 petale și respectând o dispunere cruciformă. Sunt splendide prin tocmai atipicul și stranietatea lor. Dincolo de rigorile presupuse de simetrie, cu atât mai mult în cazul creațiilor populare (mă refer la necesitatea ”sistemică” de a fi cel puțin 2), nu pot să nu mă-ntreb dacă aceste flori întunecate (îndoliate) nu comemorează pe cineva. Când Teodor Șușman jr. le-a pictat, părinții săi erau morți de ani de zile.
Nu în ultimul rând, urcușul spiritual e sugerat și de cei doi ciorchini de struguri din partea superioară a icoanei, ce par a atârna în sus, sfidând legile gravitației.
Odinioară, într-un poem lăsat posterității, rătăcitorul Francois Villon – un alt proscris purtător de armă și mânat de geniul creator (ajuns fugar din cu totul alte motive decât Teodor Șușman jr.) – remarca puternicele emoții pe care le stârneau printre țărani reprezentările iadului de pe zidurile bisericilor. Fiți convinși că și icoanele tânărului Teodor iscau ecouri adânci în sufletele țăranilor din satele de munte, pasionându-le sau preocupându-le într-o formă sau alta, cu atât mai mult în condițiile interzicerii și martirizării Bisericii Greco-Catolice, dovadă stând faptul că până și în zilele noastre moții se roagă și se închină în fața lor, privindu-le cu cea mai autentică venerație. Cine știe, poate că heruvimul le-a făcut și lor cu ochiul. Fascinați de măreția carului de foc, ei se vor fi bucurat de biruința năprasnicului și capriciosului Sântilie, care, potrivit credințelor populare, îi afurisește și-i biciuie de mama focului pe dracii cei împielițați, lovindu-i cu fulgerul judecății divine, la fel cum se bucurau și atunci când partizanii reușeau să scape teferi din ambuscadele securiștilor (ale dracilor), ducându-și mai departe lupta împotriva comunismului (răului).
De-a lungul celor cinci ani petrecuți în gospodăria familiei Moldovan, e mai mult ca sigur că Teodor Șușman jr. a pictat zeci de icoane. Câteva au fost descoperite de istoricul Cornel Jurju, căruia îi mulțumesc și pe această cale pentru că mi-a facilitat întâlnirea cu cele patru prezentate mai sus. A fost copleșitor. Sunt convins că încă există multe prin satele de munte din jurul Huedinului și că vor mai ieși la lumină, tot așa cum, întotdeauna, lumina și adevărul își înving contrariile. Inevitabil, unele se vor fi pierdut pentru totdeauna (asemeni petalelor unei flori scuturate), altele încă zac uitate prin poduri, șure și magazii, în timp ce altele atârnă în casele moților, la loc de cinste, țăranii închinându-se de ani și ani în fața lor, rugându-se și aprinzând lumânări, în multe dintre cazuri, posesorii neștiind adevărata istorie a acestor minunății ce invită la reculegere și ascensiune spirituală.
Rămășițele pământești ale celor doi frați Șușman nu au fost recuperate nici până în zilele noastre, în pofida repetatelor eforturi depuse de echipa de arheologi condusă de istoricul Gheorghe Petrov. După cumplitul martiriu din februarie 1958, trupurile carbonizate (fotografia securiștilor le prezintă îngenuncheate, de parcă s-ar fi rugat până în cea din urmă clipă a calvarului, fapt ce nu poate fi exclus) au fost îngropate superficial, fără însemne, acoperite cu roci și puțin pământ, cel mai probabil fiind dezgropate de animalele sălbatice, odată cu venirea primăverii, dezmembrate, roase, împrăștiate și pierdute pentru totdeauna. În această ordine de idei, icoanele sunt cenotafurile lor. Și asta nu e deloc puțin lucru.
Miracolul
Dincolo de incontestabila lor valoare artistică, trebuie spus că icoanele lui Teodor Șușman jr. sunt pur și simplu neprețuite, fiind pictate de mâna unui partizan martir întru Hristos. Încărcătura lor e colosală și excede oricărei dimensiuni artistice, însă fără a o diminua în vreun fel, ci sublimând-o ireversibil. Astfel de mărturii sunt unice în cel mai intim și mai răvășitor mod. Știind ce a însemnat comunizarea României, cred că nu exagerez câtuși de puțin când spun că, privind aceste icoane, cumva devenim martorii răstignirii noastre.
Și da, e indubitabil: vorbim despre niște icoane făcătoare de minuni. Altminteri, nici măcar nu ar fi fost posibile, având în vedere negura în care s-au născut și pe care o mărturisesc, risipind-o și biruind-o de-a lungul deceniilor. Moții nu s-ar mai fi închinat amar de ani în fața lor și nici noi nu am mai vorbi acum despre ele. Despre miracolul lor.
P.S. Ar fi interesant de identificat și icoanele mai vechi din zona Huedinului, cele care inițial i-au servit ca modele lui Teodor Șușman jr., pentru a putea stabili ce anume a preluat și ce inovații a făcut (mă refer atât la tehnica reprezentării diverselor scene, cât și la culorile / nuanțele folosite, care cred că-l individualizează ca artist). Sunt convins că unele dintre aceste icoane-model încă atârnă în casele moților, alături de icoanele partizanului martir.
