O instituție a spiritului

nu se „apără” prin interdicție, cenzură sau dictat. Dimpotrivă. Practicând intimidarea, falsul și excluziunea, ea se rupe din țesătura realității, ajungând o stranietate, un corp nu altminteri, adică având un specific, ci de-a dreptul nenatural, nefiresc, neuman, adică necredibil, neatrăgător, neconvingător.

Iată de ce, în Biserică de pildă, cei care reclamă mai multă duritate, mai multă fermitate, mai multă încrâncenare față de caracterele oneste, creatoare și cinstite dau de fapt proba că nu știu și nu pot proteja miezul diafan. Nu poți practica teroarea iubirii, cum nu poți la infinit cere altora ascultare și rânduială, când tu însuți ești abuziv, cu mintea și cu sufletul vraiște. 

Mai mult și mai grav: luptându-te cu falși dușmani, când vine timpul să te aperi de cei reali, care nu întârzie, nu mai ai nici muniție și nici sprijin. Rămas în cetate cu o armată de oameni fără însușiri, confundabili, egali precum firele gazonului, uniformizați la propriu și la figurat, nu mai poți apela la resursele inteligenței, expulzate, a medierii, refuzate, a curajului, inhibat. Te prăbușești exact ca un colos din lut. Biserica lui Hristos este invincibilă, fără îndoială, dar așa cum au căzut Ierusalimul, Constantinopolul sau alte și alte locuri unde oamenii credinței nu au mai fost încredințați, ea se poate în continuare diminua în întindere, anvergură socială sau relevanță. 

Destinată, în ciuda gnosticismului ecologist, epuizării, sfârșitului ca împlinire – telos –, lumea găzduiește și oferă oricum lumina Învierii, chiar și numai celor doi sau trei adunați în numele Lui. 

Doxa!