Să nu fim ipocriți, corupând în continuare nu atât realitatea corupției, cât idealul corectitudinii. La ora socială a României de azi, corupția este un factor de creștere economică. Da, ați auzit bine! Întrebați orice antreprenor, mare sau mic, român sau străin, deja de ani buni în piață sau nou sosit, și vă va spune cu dovezi că fără mici și/sau mari concesii nu pot face nimic. Nimic. Bine, am zice, dar este corupția o fatalitate? Probabil că da. După jaful comunist, urmaș la rândul lui al jafurilor comise de vecinii noștri de la sud, est, vest sau nord, dând fie peșcheș turcilor, fie furându-ni-se roadele câmpului și fetele frumoase în goana calului rusesc, nu este de mirare că, pentru a nu fi surprinși nepregătiți, ne antrenăm furându-ne nouă înșine căciula, cum se spune. Așadar, verbul a fura este timpul trecut-prezent al verbului a avea. Problema este că devine și timpul viitor. Legat de cazuri, vocativ este, dar și aici riscă să devină vocație.
Și? Soluția nu poate fi sub nicio formă, cum s-a și văzut, tembela campanie anti-corupție a unora deja sau nu încă obișnuiți cu corupția, cea care a sucit mințile unor naivi, corupându-le, ci prețuirea mai vizibilă și consecventă a onestității, a cinstei, a valorii, a competenței autentice. Adică, în plan religios: în mijlocul comunității de credință nu scoatem în evidență exclusiv și obsedant doar păcătoșenia, infinitele ei chipuri hâde, ci tocmai sfințenia, pe cei/cele care, pictați, sărutați și cinstiți, cântați și pomeniți, sunt arvuna la propriu a perfecțiunii în plină imperfecțiune. Sfinții sunt model etic, nu doar sursă estetică. Iată de ce Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare este singura care poate schimba ceva în profunzime, pe termen lung. Dacă însă și ea, prin vremelnicii ei slujitori ajunși să se slujească de fapt de credință, este permisibilă, relativistă și combinatorică, atunci nu avem, omenește vorbind, nicio șansă. Cu atât mai puțin una politică.
DOXA & DETOX!